VIDEO INTERVIU/ Adevăratele Breaking News? Un cutremur sau căderea unui avion, restul e previzibil, chiar şi pandemiile

Îl urmăresc pe Wolfgang Achtner (fost corespondent CNN şi ABC News în Italia ) de circa șase ani, pe Facebook. Este unul dintre cei mai activi și atenţi observatori ai evenimentelor politice și jurnalistice italiene. Adesea găsesc pe profilul său știri pe care le nu le citisem în altă parte sau opinii personale, departe uneori de cele mainstream, dar întotdeauna bine şi bogat documentate. Așadar, când am decis să fac o retrospectivă asupra modului în care presa italiană s-a ocupat de pandemie, m-am gândit să-i solicit un interviu.

INTERVIUL IN LIMBA ITALIANA

Wolfgang a acceptat imediat, dar și-a clarificat de la început poziția critică și drastică, atât faţă de jurnalismul italian, cât faţă de politica din Italia. "În Italia, politicienii nu au împărtășit niciodată conceptul de responsabilitate - accountability, adică cine este ales de cetățeni are datoria de a da socoteală alegătorilor. Sarcina de a acționa ca mediator - între cetățeni și administratorii publici, la orice nivel, îi revine Presei. Astfel, mass media  trebuie să fie, în numele cetățenilor, controlorii celor aleși şi de asta jurnaliştii trebui să fie independenți. În Italia nu au existat niciodată jurnaliști independenți, informația nu este imparţială, ci e propagandă pentru guvern sau pentru partide. Prin urmare  cetățenii nu sunt informați corect, iar telejurnalele,  pornind de la cele din Rai (și, de asemenea, ale altor rețele) sunt  folosite pentru a manipula opinia publică ".

Interviul nostru s-a axat pe modalitatea  de gestionare a lucrurilor în Italia din partea presei şi autorităţilor, cu privire la tot ce a însemnat criza coronavirus. Pentru că, până la urmă, după cum reiese din interviu, lumea jurnalismului are multe în comun cu lumea politicii. Mai precis: pentru a face o treabă bună şi a dovedi că eşti un adevărat profesionist, trebuie:  să fii pregătit, să știi lucrurile și să acţionezi din timp. Avem “Breaking news”, spune Achtner, doar când există un cutremur sau un accident de avion; orice altceva este previzibil. Chiar și crizele. Chiar și o pandemie. Un jurnalist bun, ca un politician bun, este acela care și-a construit în timp credibilitatea în fața publicului sau alegătorilor săi.

Cine este Wolfgang Achtner

• Wolfgang Achtner, născut la New York, absolvent în biologie la Universitatea „La Sapienza” din Roma, este unul dintre jurnaliștii străini cu cea mai bogată experienţă în Italia. A lucrat ani de zile în calitate de corespondent independent pentru CNN și reporter-producător pentru ABC News, apoi a fost corespondent pentru Press TV, The Independent și The Independent on Sunday. Documentarele și filmările sale au fost difuzate de canale precum BBC și Channel 4 și este unul dintre pionierii jurnalismului video. De asemenea, a desfășurat o activitate didactică intensă, în calitate de profesor de teorie și tehnică a limbajului de radio și televiziune (Universitatea din Perugia) și profesor de teorie și tehnică a noilor media (Universitatea din Siena). Este autorul manualului “Reporterul de televiziune” (Morlacchi Editore) și al volumului “Democraţia şi Televiziunea: jurnalismul ca serviciu public” (Morlacchi Editore).

1-- SURSELE

Cum s-a schimbat rutina ta profesională și personală, odată cu pandemia? Modul tău de a te informa s-a schimbat?

Din punctul meu de vedere, modul de a mă informa nu s-a schimbat prea mult. Fac ceea ce am făcut înainte. Sunt abonat la  New York Times, Washington Post, caut și urmăresc câteva site-uri  şi încerc să ofer mica mea contribuţie, publicând informații despre subiectele care mă interesează pe Facebook.

Ce informaţii caut? Ar putea fi informații despre Italia sau despre Statele Unite sau ceva ce se întâmplă în lume care îmi atrage interesul. Profit de faptul că Facebook, atunci când începi să te intereseze de ceva, îți oferă aceleași subiecte. Acest lucru îmi permite să am şi elemente de contrainformare pe care le găsesc în mod regulat, fără a fi nevoie să merg mereu să le caut.  Chiar dacă nu urmăresc întotdeauna anumite subiecte, aşa pot avea acces la surse de încredere. De exemplu, când au fost greve în Chile, am avut acces la surse de încredere, ţinând cont de faptul că, mai ales în Italia, sursele jurnalistice fiabile sunt puține sau deloc.

Singura schimbare în meseria mea: înainte, ieșeam des, mergeam prin Italia, lucru pe care nu l-am făcut acum, evident, pentru că există restricții. E adevărat că noi jurnaliștii utem merge mai mult sau mai puțin peste tot, dar neavând oameni care m-au plătit să fac anumite lucruri, nu m-am ocupat să fac reportaje, pe care apoi să le ofer pe piaţă. Am preferat să-mi limitez activitatea la ceea ce aș fi putut face în studioul meu.

Deci, te simţi mai liber să te informezi de acasă, pe net sau te simţi constrâns să o faci doar aşa?

Cu siguranță mă simt mai îngrădit. Cea mai bună metodă de a face jurnalism este, cum se spune, „a consuma tălpile pantofilor”, adică a merge să vorbeşti cu oamenii. Dacă acest lucru era adevărat înainte, este adevărat și astăzi. Dar astăzi, și puțini își dau seama, acest lucru este fundamental, deoarece astăzi există posibilitatea manipulării digitale a lumii pe care o vedem.

Odată  s-ar fi putut spune: „dacă ai văzut ceva, atunci  s-a întâmplat” - indiferent dacă ai fost acolo sau ai văzut-o la televizor. E adevărat, au existat mereu modalități rudimentare  de a încerca să se manipuleze imaginile, prin editare sau prin modul în care au fost înregistrate. Dar erau  lucruri pe care le puteai observa, descoperi. Astăzi, perfecțiunea instrumentelor digitale este de așa natură încât nu poți realiza dacă ceea ce vezi  a avut loc cu adevărat sau dacă există ceva care a fost construit în întregime pe computer.

Astfel, avem două lucruri care devin fundamentale: unul este să mergi  pe teren. Când nu poți, trebuie să ai surse sigure. Dacă vedem ceva pe BBC, sau CNN, atunci putem crede. Fără surse de încredere nu se poate ști dacă s-a întâmplat sau nu ceva.

2- TV, ziare și propaganda „ping pong”

Te uiți la televizor? Urmărești știrile?

Știrile italiene pentru mine sunt “gunoi”. Practic, sunt propagandă, gunoi mai ales în ceea ce privește construcția de reportaje. Deci, nu pierd timpul cu ele. Dacă simt că se întâmplă ceva, că cineva a spus ceva, merg să văd sursa originală, de exemplu afirmația lui Conte, sau ale altora.

Italia se află într-o situație particulară, deoarece nu există presă de calitate. Televiziunea este cea mai proastă unealtă dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că, paradoxal, italienii au cumpărat întotdeauna puține ziare, iar acum mai puțin ca niciodată. Folosesc mai puțin decât celalţi internetul, poate îl folosesc în principal pentru porno. De altfel, puţini sunt cei care vorbesc limbi străine.

Deci, televiziunea din Italia are o putere manipulatoare care nu mai există în alte țări.  Sau să o spunem mai bine. Televiziunea din Italia are un rol central pe care nu îl mai are ăn general televiziunea,  în alte țări.

Astăzi, în ziare, se vorbeşte despre ceva care s-a spus la televizor aseară, cum ar fi în declaraţii din talk show-uri. Din două motive: unul, pentru că mulți se uită doar la TV. Între televizor și ziare există un joc murdar de “urmărire”, dar se ajută  reciproc, deoarece singurul lucru care îi interesează este politica internă.

Așadar, dacă interviezi pe cineva, eu citez interviul tău, apoi altcineva răspunde, apoi celălalt publică răspunsul,  ceva ce fost odată numit jurnalism „ping pong”.

Odată, un jurnalist italian a  spus că ceea ce se întâmplă în politica italiană afectează o mie de oameni, inclusiv membri ai guvernului, parlamentari, birouri de presă - iar acest lucru se întâmplă într-un kilometru pătrat din Roma.

Iar cea mai mare parte din ceea ce citeşti în ziarele italiene este acest “gunoi”: un politician spune ceva, mergi la el, apoi mergi la altul pentru a consemna răspunsul. Așadar, mersi aşa înainte, fără un sens real. Este ca și cum am observa mișcarea browniană a moleculelor de apă într-un pahar. Sensul este zero pentru opinia publică.

Aici toată lumea a studiat sistemul Goebbels, atât în ​​ceea ce privește propaganda, cât și de politicieni precum Salvini sau Meloni, care își joacă toată politica prin crearea fricii.

Așa cum televiziunea este cel mai important instrument,  telejurnalul e un instrument  pentru manipularea opiniei publice. De aceea, devine foarte important pentru politicieni să controleze piese din (sau întreaga reţea) RAI, pentru a-și obține canalul  de propaganda. Pentru ziare este mai mult sau mai puțin la fel. Ziarele care aveau odată un nume, astăzi nu mai sunt de calitate. Mai există câte un ziarist bun, care oferă informații bune, dar oricum fac toţi parte din joc.

3- Presa, Protecția Civilă, Conte și Salvini

În ultimele două luni, au există ştiri, unele reportaje bune, care ţi-au atras atenția?

Nu pot fi, din o mie de motive și vă voi da un exemplu. M-a frapat  faptul că am auzit, am citit doar ce spune guvernul, în parte în conferințele de presă, ca cele ale Protecției Civile în fiecare seară, adesea și ale lui Conte.

Ceilalți nu au dispărut pentru că cineva îi ascunde, iar lucru se referă în primul rând la Parlament. Motivul e că nu au nimic de spus. Pentru o anumită perioadă, Salvini a încercat să se remarce făcând o glumă cu efect  în fiecare zi sau poate făcând o schimbare de poziție de 180 sau 360 de grade în 24 de ore. Dar la un moment dat, nimeni nu l-a urmat pentru că și-au dat seama că nu are nimic de spus. De fapt, chiar și în rândul susţinătorilor sale a pierdut o mulțime de adepți. Nu este relevant.

Iată că problema este: dincolo de faptul că guvernul este format din persoane incapabile,  vreau să subliniez că alternativele ar fi fost mai rele. Cel puțin Conte și echipa sa știu să citească și să scrie.

4- „Privirea spre viitor lipsește”

Avem o lipsă totală de perspective şi idei despre viitor, dincolo de lucruri specifice referitoare la coronavirus, nu doar a clasei conducătoare și a clasei conducătoare lărgite, ci și a „intelectualilor” care nici nu știm dacă mai există. Știm despre Cacciari (Massimo Cacciari, intelectual n.r.), care este acolo de 40 de ani, dar acum nu are nimic de spus și este marginal.

Despre ce vorbesc: Italia este o țară în care salariile au fost comprimate în ultimii 30 de ani, exploatarea a crescut, precaritatea a devenit aproape pentru toată lumea, modul de lucru.

Acesta a fost un moment pentru a elimina greșelile din trecut, fără a încerca să pună laolaltă cu lipici, ceea ce s-a rupt.

Iată un exemplu specific: în agricultură, care este un domeniu esențial, lanțul de aprovizionare nu s-a oprit niciodată. Aici, supermarketurile, cu excepția a două cazuri la început, dar nu cauzate de realitate, ci de panică, erau întotdeauna pline, nu lipsea nimic. Cu excepția, poate, a măștilor, dar prețurile nu au crescut, sau nu prea mult. Acest lucru se datorează faptului că sistemul funcționează. Dar este un sistem bazat pe exploatare. Atât în ​​ceea ce privește salariile, cât și în ceea ce privește condițiile de muncă îngrozitoare, condiții în care nici măcar nu am ţine nici animalele.

În Italia e nevoie de  400.000, 500.000 de oameni îm agricultură. Se vorbește despre regularizarea acestor persoane pentru câteva luni. În loc să spunem „regularizați-le şi gata”, spunem „regularizați-le câteva luni, ce trebuie să trecem vara, apoi să vedem. Apoi, treaba lor! " Absurd! Timp de 40 de ani, au trăit în barăci și nu a existat nimeni, nici municipalități, nici regiuni și nici statul care să schimbe lucrurile. În zona Rimini, există facilități de tip camping, cu băi comune și toate condițiile. S-ar putea gândi la o astfel de soluție, care costă foarte puțin. Costurile ar fi fost amortizate în scurt timp și ar fi permis oamenilor să rămână acolo sau să se mute între regiuni în funcție de tipul de recoltă care trebuie făcut, ar fi găsit condiții decente de trai pentru acești oameni!

Dar nu ar trebui să privim doar către “caporali” (intermediari care contribuie la exploatarea lucrătorilor, n.red.) , ci către întregul sistem, cu lanțurile mari de vânzare cu amănuntul care zdrobesc prețurile. Cred că populația ar plăti cu 10 cenți mai mult pentru un kilogram de legume, știind că acest lucru garantează condiții decente pentru lucrători, iar producătorii ar avea și ei o marjă de profit.

Se vorbește puţin despre acest lucru în mass-media. Singurul care vorbește despre asta în sud este Abubakar Soumahoro, un sindicalist din sud. Dacă alții vorbesc despre asta, o fac  pe scurt. Nici măcar economiștii nu vorbesc despre asta, cu o excepție, o tânără expertă pe nume Marta Fana. În rest, parcă problema nu ar fi existat. Am făcut un exemplu, sunt alte o mie.

Un altul este sistemul de sănătate: sănătatea este în condiții disperate, școlile italiene și mai rău. Când au trebuit să reducă din buget în ultimii 20 de ani, au tăiat din sănătate și educație. Dar acolo ar trebui să investești. Există atât de multe lucruri de spus și de făcut. Am văzut catastrofa care a avut loc în regiunile din nord, unde, de exemplu, în Lombardia, consilierii regionali au făcut tăieri din buget, pentru ca apoi să poată pună banii în buzunare. Și au făcut-o. Sunt nişte imbecili și sunt, de asemenea, persoane periculoase, decesele care au avut loc, le-au provocat ei, cu ani de politică de tăieri și corupție. Și apoi mai vorbesc rău de cei din sud!

5. Oportunități ratate

Ai vorbit despre exploatare în agricultură. Sunt mulți români care sunt exploatați iar acum ministrul agriculturii din Italia ar dori să deschidă coridoare pentru a aduce forța de muncă românească. Ar fi nevoie de 150.000 de lucrători

Cei mai mulți dintre ei, la sosire, vor sfârși inevitabil în aceste mecanisme, cu foarte puține excepții. Știm că femeile române au fost nevoite să sufere violențe sexuale, cum ar fi la Pachino, în Sicilia. Aceste lucruri sunt cunoscute, dar sunt puse sub covor.

Acesta ar fi fost momentul oportun, pornind de la acel sector, pentru a impune nişre garanții : pentru italieni, români, africani, pentru toată lumea. Nu vorbesc despre lucruri care necesită miliarde, dar este nevoie de investiții, structuri, controale.

Dar mai ales este nevoie de ceva care lipseşte în Italia: sancțiuni. Dacă greșești, trebuie să plătești. Presiunea de a exploata lucrătorii lipsește sau devine mult mai mică atunci când, așa cum am menționat anterior, banii  cheltuiți de cumpărători ar fi suficienţi pentru a garanta un profit pentru toată lumea, chiar și pentru producători. Problema este că producătorii din Italia nu sunt capabili să acopere costurile de producție, cu atât mai puțin să aibă un profit.

Prin urmare, criza coronavirusului a creat oportunități pentru a găsi soluţii la probleme existente..

Ar trebui să fie o ocazie de a schimba tot ce este greșit, nu numai în Italia, ci și în alte părți ale lumii. Nu vreau să pun că trebuie puse bucăţile aşa cum erau ele înainte. Trebuie făcute câteva lucruri: unul, spre exemplu, stabilirea unui salariu minim, sub care nu se poate merge.

Atunci trebuie să luăm niște măsuri pentru a ne asigura că munca la negru dispare. Nu numai, după cum solicită antreprenorii, oferindu-le concesii, ceea ce adesea nu duce la nimic, dar e nevoie de a insista asupra drepturilor lucrătorilor, poate cu verificări constante și sancțiuni foarte dure. În Italia există o evaziune generalizată, aproape nimeni nu dă chitanța. De obicei, vi se spune, cu câteva excepții, vă pot da factura, dar trebuie să plătiți 30, 40% mai mult, pentru că trebuie să se declare etc.

Celor mai mulți italieni nu le pasă, pentru că interesul lor nu este ca toată lumea să plătească impozite, ci, dacă se poate, să scape mai ieftin. Ei nu înțeleg că acest comportament este vătămător: dacă nu plătesc taxe, nu pot avea o școală bună sau un sistem sanitar bun. De obicei, luăm exemplul unui mare evazionist și facem comparaţie, spunând  că suntem “mici” faţă de el. E adevarat. Dar când puneţi împreună pe toţi acei mici care nu plătesc, se ajunge la numere uriașe.

Deci nu spun toţi, dar mulți italieni sunt responsabili pentru situația disperată în care se regăsește Italia, care depinde și de plata dobânzii la datoriile trecute, dar și de faptul că nicio țară nu are o evaziune ca Italia.

6- Comunicarea liderilor în perioade de criză

Deci, criza a expus problemele reale. Cum judecați gestionarea crizei din punct de vedere al comunicării? De exemplu, te uitai la conferinţele live ale premierului Conte?

Nu mă uitam la ei, pentru că îmi provoca durere de stomac. Comunicarea este proastă. Pentru a putea vedea asta, trebuie comparată cu un exemplu bun. Dacă ai o mașină - nu o compari cu un Ferrari, cu un Mercedes, da. Dacă ai o structură, fără roți, pe care o foloseşti  pentru a pune plante, ca într-o seră, adică  dacă nu aveți alternative, nu știi cum este fabricată o mașină. Dar dacă îți arat o mașină, care are roți, un motor și se mișcă, abia atunci înțelegi.

Aici, ceea ce fac italienii, în informații și orice altceva, este de a evita comparațiile. A avut loc o luptă în ultimii 10 ani, sau mai bine zis 4, 5 împotriva calității și împotriva cunoașterii. Avem oameni în guvern care abia pot citi și scrie. În Italia există un ministru de externe care a vândut băuturi la stadion. Conte nu este un geniu, dar cel puțin el poate citi și scrie.

Managementul comunicării lui Conte este gestionat de cineva care a fost un stripper în cluburi gay și care a participat la Big Brother. Mie nu-mi pasă de preferințele lui sexuale. Dar mi se pare șocant faptul că un personaj care nu are un back round real să fie cel care astăzi gestionează comunicarea lui Conte și mai mult, să fie plătit mai mult decât el!

O fi bun să facă jocurile ca în politica italiană, să șantajeze jurnaliștii italieni, cum ar fi de exemplu: dacă nu scrii asta, nu te voi mai lăsa să vorbești cu Conte. Oricine ar fi putut înțelege că mesajele lui Conte, atât de vagi, nu sunt utile, nu sunt pozitive.

În al doilea rând: uită-te la Merkel - vorbește zece minute, spune unele fapte într-un mod simplu și clar și, adio! Asta este comunicarea!

Un alt exemplu este Jacinda Ardern: este inteligentă, bine sfătuită și nu pornește de la presupunerea de a scunde  lucrure. Este foarte hotărâtă, de asemenea foarte dură, dar umană și are capacitatea de a vedea lucrurile empatic. Și nu se preface, pentru că diferența poate fi văzută imediat.

Dar este și o persoană care știe lucrurile, deci este hotărâtă. Când a avut loc masacrul (atentatul din moschea din Noua Zeelandă, n.r.) s-a decis să se interzică armele de asalt. În câteva zile le-au luat pe toate. Nu a căutat consensul cuiva şi nu s-a gândit că poate dăuna intereselor cuiva.  Lucrurile aşa ar trebui făcute dacă este nevoie.

Deci atât ea cât și Merkel au ceva de spus. Nu încearcă să ascundă lucrurile și sunt sfătuite să spune scurt şi clar ce au de spus. Evident,  Angela Merkel este o persoană extrem de pregătită, și-a făcut doctoratul în chimie sau fizică, fiind deja în avantaj. Eu însumi, într-o « viață anterioară », eram biolog, pornim deci deja de la presupunerea că ieri nu eram în copaci mâncând banane.Alţii poate, da. Dacă ești ignorant, nu te poți ascunde.

Alte două exemple. Reagan știa puține, dar era un comunicator genial. Dacă cineva îi spunea ce să spună, el  putea juca acel rol în mod convingător. Lucrurile pe care le știa erau minime, dar puteau fi gestionate.

Cu Trump, însă, ai o situație a unei persoane care este profund ignorantă. Nu știe nimic, are un ego nemăsurat și spune doar prostii. Are oameni în jurul său care îi spun ce vrea să audă, pentru că nu ascultă, nu acceptă nimic, cu foarte puţine excepţii şi pentru un timp foarte scurt, precum Dr. Anthony Fauci. Avea nevoie de cel puțin un specialist pentru a se prezenta la ședințele despre coronavirus. Iar Fauci, care este un om inteligent, a limitat ceea ce avea de spus la maxim. Dacă ar fi spus „pleacă, e un idiot”, l-ar fi dat afară. Dar Fauci a vrut să facă binele națiunii, așa că și-a acoperit fruntea, a făcut gesturi, el și doctoriţa Birx, l-au făcut să înțeleagă, să limiteze cumva un personaj periculos. Nu o fac pentru interes personal, dar după cum spun  unii americani, „mănâncă rahat, dar rămâi acolo”.

7- Chestiunea  femeilor și celei de-a doua generații de străini: oglinda denaturată a televizorului

Aici, în Italia, avem oameni ignoranți și prost sfătuiţii. Un exemplu: faci comitete de experți și nu pui o femeie! Permiteți-mi să fiu clar, nu sunt pentru « cote », care sunt necesare în anumite țări, nu într-o țară europeană dezvoltată, unde nu ar trebui să fie. În Italia, să faci o “imagine frumoasă” contează mai mult decât orice, dar nu se înțelege că forma este substanță. A nu avea un număr de femei printre experți este grav. Pentru că ştim că există femei capabile.

La fel, cu invitaţii la dezbateri TV, vin aceiași oameni care nu știu nimic, dar sunt acolo pentru a se certa și se înțelege că nu vor să informeze. De ce îl avem pe Feltri, mereu? Pentru că toți sunt complici și fac parte din joc. Nu există femei experte? Desigur, există. Deci căutați-le și puneți-le. De ce trebuie să o faci? Pentru că trebuie să demonstrezi că lucrezi pentru întreaga societate.

Un alt lucru care lipsește și despre care nu vorbesc italienii este acela că nu există reprezentanți ai generațiilor de tineri străini. Un italian negru sau latin ,de ce nu-i vezi? Pentru că sunt ascunşi, dar dacă mergi pe stradă îi vezi. Vei vedea un fotbalist, o atletă, un cuirassier negru. Ei vă spun: Italia este o țară integrată! Da de unde?

Cum este posibil să înfrunți viitorul și să rezolvi problemele acestei țări dacă toți acești oameni, care sunt un număr important, nu “există”? Nu se cere nicio contribuție de la ei. Este posibil să cunoști pe cineva, un artist, un politician, dar ei nu sunt la televizor, ceea ce arată că este o oglindă distorsionată.

Imigrația în Italia este întotdeauna doar o problemă de securitate și ordine publică. Avem  imaginile cu bărcile și luminile intermitente ale poliției în rapoartele de știri. Apoi câștigă unul la Sanremo, din a doua generație și în loc să fie fericiţi, pentru că aduce un punct de vedere diferit faţă de celelalte. Nu-mi place muzica lui, bine, dar este părerea mea personală. Dar el nu spune că vreau să câștig bani și să îi bag în buzunar. Dimpotrivă, spune ceva despre corupție și restul. Așadar, unul care vine, s-a născut, a crescut aici și are ceva de spus, este o problemă dacă nu face parte din “jocul” obișnuit. Deci acesta a fost un exemplu atunci dacă putem, îl lăsăm deoparte. Iar ceilalți, cine îi știe, unde sunt?

De aceea vă spun că nu avem o comunicare bună, deoarece într-un moment ca acesta, când trebuie să cereți contribuția întregii țări pentru a porni către normalitate, întreaga țară înseamnă și aceste comunități. Și unde sunt?

8- Într-o țară feudală, totul este un joc de putere

Acest lucru se va vedea de-a lungul timpului. Sunt încrezătoare, având doi copii din generația a doua, care cresc aici.

Ei bine, îți voi spune un singur lucru gratuit: acest lucru nu se va întâmpla niciodată, cel puțin dacă nu se va lupta pentru a obține acest lucru. În caz contrar, va trebui să aștepți ca toată lumea să trăiască pe Marte și nu vei fi acolo și poate copiii tăi vor fi prea bătrâni pentru a o trăi.

În Italia, nu vor acorda niciodată acest lucru, puterea nu va renunța la el. Vă voi oferi un exemplu de ceva absurd în lume, dar nu şi în Italia. Am fost corespondent freelance pentru ABC News. Și au apărut primele computere digitale, care erau de fapt procesoare de text. Trebuia să încărci articolele, de trei, patru pagini, pe floppy disk. Erau utile pentru că îţi permiteau să economiseşti timp, erau mai rapide, dar mai presus de toate, îţi permiteau să faci schimbări rapide, să tai un paragraf, să scurtezo, nu ca înainte, când acopereai greşelile cu gel alb corector, aproape să rupea hârtia. Era avantajos.

Cum eram freelance, trebuia să-mi cumpăr singur computerul. La „La Repubblica”, toți jurnaliștii care erau membri ai redacţiei au refuzat să le folosească timp de doi sau trei ani, pentru o chestiune  de putere: dacă eu sunt de acord să le folosesc , ce obţin în schimb? În lumea reală, dacă s-ar întâmpla aşa ceva,  ah, nu vrei? “Close the door and get out!”

Dar aceasta este o țară feudală, unde toată lumea își gestionează puterea, îşi protejează anumite situații, chiar dacă sunt greșite sau stupide, deci este o chestiune de putere.

O poveste: când am ajuns aici, colegii mei studenți luptau de ani de zile pentru a obține lucruri, mici, cum ar fi deschiderea bibliotecilor sau o perioadă mai lungă pentru examene. Eu, cu alții, am spart trei geamuri, am ocupat câteva săli de curs și ceea ce nu au primit în 40 de ani, am obținut în 3 minute.

Fără a fi denunţat?

Desigur: în Italia trebuie utilizat  nivelul minim de violență pentru a vă atinge obiectivul. De exemplu, dacă există o întârziere a trenului, nu are rost să vă plângeți controlorilor sau să faceți ceva, dacă există un alt tren într-o oră, îl așteptați. Dacă este vorba de trei, patru ore, blocăm următoarea Freccia Rossa  care trebuie să plece, veți vedea că găsesc o soluție. Dar trebuie să fii dispus să o faci.

Dar acesta este un comportament anarhic.

Nu, acesta este un cetățean care cunoaște sistemul. Când acționez ca jurnalist, pentru ABC, CNN sau orice alt canal, nu mă interesează regulile. Nu mă interesează decât obiectivul. Și ca să ajung la asta, fac ce vreau, oricum și întotdeauna. Pentru că ei cred că prioritățile presei sunt mai mari decât orice: am coborât odată dintr-un avion care se pregătea de decolare, aproape că am ajuns la o ciocnire cu militarii, pentru că a trebuia să ajung la obiectivul meu. Dar acest lucru îl puteți face doar atunci când sunteți expert și autoritar și lucrezi pentru o rețea mediamare, care te pune deasupra anumitor situații.

De asemenea, vă acoperă din punct de vedere legal!

Nu neaparat. Dacă trebuie să faceți această muncă, sunteți dispus să vă asumați riscurile. I-am denunțat pe toți cu nume și prenume, nu aveam pe nimeni care să mă protejeze pentru că întotdeauna verificasem totul și nu făcusem niciodată o greșeală.

9- Rapoartele de făcut în timpul coronavirusului: viața reală

În aceste două luni de criză de coronavirus, ce investigație sau reportaj ai fi vrut să faci?

Ma gandesc. Dacă aș fi avut de făcut un reportaj de știri italian, aș fi acoperit o serie de povești în mod diferit. Merg  la spitale și fac reportaje bine făcute, care nu sunt făcute deloc bine aici. Și, de asemenea, arătând cum aceste lucruri au afectat viața oamenilor, în special a copiilor.

La începutul carantinei, una dintre cele mai importante reviste medicale, The Lancet, a adunat o serie de articole despre carantine din toate timpurile. Au selectat câteva dintre ele.

Au descoperit ceea ce se știa deja de zeci de ani, din experiența trecută, pe care, prin urmare, ar trebui să o luăm în considerare. Toate carantinele pot lăsa efecte psihologice negative, chiar și traumatice.

Este clar că acest lucru depinde foarte mult de tipul de carantină și de durata. Noi, bine sau rău, am reușit să bem, să mâncăm și să rămânem la cald. Există situații în care oamenii sunt ținuți fără să poată mânca la frig și acest lucru agravează rezultatele.

Au descoperit că cei care suferă cel mai mult sunt copiii, care sunt lipsiți de lumea lor, de joacă, este traumatic. Un exemplu: lângă casa mea, întâlnesc o mamă africană, care iese cu copilul ei mai devreme dimineața sau seara, când nu este nimeni. Iar ea mi-a spus că acum se bâlbâie, în timp ce înainte vorbea foarte bine.

Am spus că aceasta este o situație tipică: copilul se închide în sine, nu poate înțelege de ce nu poate ieși din casă, să se joace cu prietenii săi. Ai auzit de asta? Nu, pentru că nu-i pasă nimănui.

Așadar, când au descris etapa a doua : soțul și soția pot merge la muncă. Și unde merg copiii? Dacă nu îi poți duce la bunici, pe care trebuie să îi protejezi, unde rămân copiii? Suspendaţi  în aer? Deci înțelegeți că acești oameni nu sunt conectați la lumea reală. Întreabă-i cât costă un litru de lapte sau un kg de paste!

Este ca atunci când au decis să deschidă librăriile, specificând însă că utilizatorul trebuie să intre și să iasă cât mai repede. Înseamnă că nu au intrat niciodată într-o librărie, unde te duci, privești, citești, cauți, întrebi librarul. Aşa se merge la librărie!

Ce s-ar fi putut face fără nicio problemă și nu s-a făcut? Muzee deschise. Numai cu rezervare, nu reprezintau o problemă. Spațiile sunt uriașe și nu există turiști italieni și străini la Roma. Acest lucru reduce considerabil numărul de vizitatori și ar fi permis familiilor să iasă, să se distreze, să se informeze, să dea bani muzeelor. Gândiți-vă la expoziția Raffaaello, care se închide la două zile după deschiderea muzeelor!

La fel și cu transportul public: puteți merge la serviciu, dar maxim 20 de persoane au voie să intre în autobuze. Aceasta înseamnă că nu cunoașteți situația. Cum merg la serviciu, îmi puteți da elicopterul personal? Autobuzul cu 20 de persoane pleacă de la capătul de linie, ceea ce înseamnă că nu ar putea lua alte persoane pe traseu. Metroul la ora de vârf era plin de lucrători esențiali! Puteți face acest lucru eșalonând numărul în funcție de ore diferite, dar trebuie să stabiliți mai întâi regulile, apoi să ajustați transportul la aceste reguli. Peste câteva zile, la Milano, la Roma, va fi o nebunie totală!

Atunci ce înseamnă: “doar câte o singură persoană poate intra la coafor”? Dar la frizerul meu, sunt scaune la distanță, apoi în sala de așteptare poţii pune două persoane, care sunt la distanță. Înainte făceau și 30, 40 de oameni pe zi, acum trebuie să facă, 3, 4? Mai bine atunci să nu deschidem! Înainte de a lua măsuri, trebuie să ceri detalii de la experți!

…A spune că între o masă și cealaltă la restaurant trebuie să fie 4 metri, este absurd! Mâncam în fiecare seara la restaurantul unui prieten, de 15 ani. Neavând familie, nu vreau să mă uit la televizor și în tavan seara. Mă duc la restaurant, interacționez cu chelnerii, bucătarii, turiștii, îmi place, mănânc bine. Ideea este: a pune 4 metri între o masă este cealaltă, e nebunie! Cum te descurci cu familiile, pui Plexiglas între ei?

Dar ai trimis oameni în prima linie, care nu aveau mască și mănuși! Știați și nu v-a păsat! Asta vreau să spun: dat fiind că guvernul știa din decembrie că se va întâmpla.

Nu știm asta ..

Să jucăm un joc : spunem că guvernul ştia încă din ianuarie. Avem certitudinea absolută că știa în ianuarie, pentru că pe 31 ianuarie au declarat stare de urgență până la 31 iulie. Aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial din 2 februarie. Ziarele nu au menționat-o. A fost menționat doar în acest fel, în treacăt. Dar acesta este un fapt. În februarie, de ce nu au făcut distribuirea materialului? Nu vorbesc despre ventilatoare, ci despre măști, mănuși, lucruri care costau 20, 30 de centi în vrac. Nu au făcut-o pentru că nu erau capabili sau pentru că nu le păsa? Există un reportaj publicat de Espresso, de Gatti, din Regiunea Lombardia, potrivit căruia banii tăiaţi în sănătate au intraţi în buzunarele politicienilor. Acestor oameni nu le-a păsat de sănătatea populaţiei!

Responsabilitățile aparțin guvernului național și regional. De ce sunt înfuriat? Pentru că în Italia au murit 170 de medici și niciunul dintre decese nu a fost inevitabil. Când totul a izbucnit, au cerut pensionarilor medici să meargă să dea o mână de ajutor. Îmi amintesc de un caz, un doctor în vârstă de aproape 80 de ani, care a mers să dea o mână  de ajutor. Cinci zile mai târziu a murit. De ce? Nu pentru că nu l-am putut proteja, a murit pentru că nu avea echipament de protecţie. Nu pot accepta asta! Au făcut o lege să nu fie responsabilă penal, dar responsabilii trebuie să meargă la închisoare! Oricum, să plătești un preț politic și să pleci. Există însă un alt fapt. Toate aceste familii ar trebui să aibă un mijloc garantat de subzistență pe care tatăl sau soțul l-ar fi putut garanta. Vreau acest negru pe alb. Dar nu este nimic. Și vă spun, pentru mine acești oameni au fost uciși și nu se vorbeşte despre asta. Există responsabilităţi specifice care trebuie asumate atât de guvernul central, cât și de guvernul regional.

10. Pandemiile sunt previzibile, probabil că aceasta nu e “the big one”

De zeci de ani, guvernele au știut despre pericolul unei pandemii. Fauci a vorbit și despre asta, pe vremea Ebola și Mers, și a spus: nu știu dacă acesta este „cel mare”. Cea de acum nici nu pare  „cea mai mare” ca nivel de periculozitate.

George W. Bush, despre care credem cu toții că e cam prost, a citit și o carte despre gripa spaniolă și a doua zi a spus: trebuie să instituim un sistem național și internațional pentru a opri ca acest lucru să se mai repete. Și a fost activat, pentru că un minim de creier îl avea și mai ales avea un interes pentru alte ființe umane, nu ca Trump căruia nu îi pasă. Și, mai presus de toate, și-a dat seama că este vorba de viaţa a milioane de oameni și trebuia făcut ceva.

Statele Unite au avut un playbook, un manual care spune ce e de făcut, instrucțiuni atât de clare încât să poţi face acele lucruri. Regiunea Lombardiei o avea și ea. Și ce au făcut cu asta? Ar trebui să plătească, dar în Italia nu se întâmplă.

11. Cheia este să știi cum să gestionezi lucrurile

Ceea ce trebuia făcut sunt lucruri ușoare. Știu pentru că am gestionat sisteme complexe în lumea reală. Vă voi da un exemplu. În RAI nu există capacitatea de a gestiona situațiile bine. Am fost redactorul de seară al ABC News din Londra pentru această emisferă, inclusiv Rusia, în India. Orice se întâmpla,  trebuia să trimit o echipă și un corespondent. Aveam o limită de cheltuială. În această limită, m-am descurcat. Dacă depășeam limita, trebuia să cer autorizația.

Vă voi oferi un exemplu despre modul în care lucram în “lumea reală” la niveluri înalte. Într-o noapte, în jurul orei două și jumătate, ora două, a apărut ştirea că Grace Kelly a murit. Îl sun pe managerul meu de birou, care dormea, iar conversația a fost aceasta: „Îmi pare rău, șefu’, sunt Wolf, am nevoie de o autorizație - Ce ai nevoie? - Am nevoie de un Boeing 707 - Pentru ce ai nevoie? - Grace Kelly a murit. Ia-l. Noapte bună". L-am luat pe jumătate cu un alt canal. 3 ore mai târziu, aveam oameni în acel loc. Acest lucru în Italia nu se va putea înțelege niciodată, nici măcar la nivelul guvernului, pentru că ei caută întotdeauna pe altcineva care să o facă, nu vor să își asume responsabilitatea.

Noi, în activitatea noastră, avem capacitatea de a înțelege ce este sau nu este o știre. O pot înțelege chiar în timp ce sunt la duș sau în pat. Ești la BBC World, ești lumea. Eu, aproape toate reprotajele pe care le-am făcut pentru CNN, le-am efectuat cu o singură persoană care a filmat, editat și apoi a transmis. Am produs, am transformat, mi-am făcut reportajele singur. În RAI șase, chiar șapte persoane merg în deplasare. Am cheltuit întotdeauna mai puțin. Rai a trimis 10 oameni în Sicilia timp de 10 zile. Am mers singur 3 zile, pentru a înțelege ce fotografii vreau să fac, ce imagini să iau, cu operatorul meu.

M-am dus la Falcone (Giovanni Falcone, judecător anti mafia asasinat n.r.) și i-am spus că acel interviu trebuie făcut în momentul programat și nu poate fi amânat. Dacă mâine îl prindeţi șeful șefilor, asta este singura excepție. I-am spus că trebuie să aduc echipajul, taxametrul funcţionează, nu-l pot opri. Dacă îmi spuneți ora pe care o doriţi, chiar și la ora 2 noaptea, este în regulă, dar nu putem amâna. Alţii stăteau în hotel timp de 10 zile. Cine cheltuiește cel mai mult? Am luat un Boeing, dar era și mai ieftin decât anumite zboruri comerciale. Când este nevoie, trebuie să știi cum să gestionezi resursele.

Deci, știi cum să te descurci în cele mai multe situații? În avans! Când mergeam cu Papa, mergeam în trei,  ne uitam înainte la fiecare centimetru de trotuar. De câte camere aveam nevoie? 5, 10? Știam totul dinainte. Și atunci, când este nevoie, avem material de rezervă. Dacă te uiți la prezentatorii noştri, au întotdeauna două microfoane, în caz că unul nu funcționează.

Eu, reportajele de știri pentru Press TV, le-am filmat în trei zile. Și spui : „Breaking News”? Dar îți dezvălui un secret: adevăratul „Breaking News” este un cutremur sau un avion care cade. Orice altceva este previzibil.

Dacă avem o manifestaţie pentru reformă vineri, voi pregăti serviciul în trei zile. Dau 10 secunde de manifestaţie, apoi merg pe teren, pentru a înțelege dacă această reformă funcționează sau nu. Și veți avea un reportaj care oferă o valoare adăugată, oferă ceva demn de știut. Există astăzi o manifestaţie? Ce ne pasă? De aceea colegii mei fac documentare în 30 de minute, eu în trei zile, dar ceea ce fac ei, poţi arunca, nu are valoare.

Cum am acoperit costurile? Le-am oferit o Breaking News plus  o analiză aprofundată pentru News Magazine, așa că am acoperit costurile pentru trei zile în care am filmat. Dacă vrei, poţi face asta, chiar dacă lucrezi pentru Rai sau pentru altcineva. Acest lucru se realizează prin planificarea în avans.

Astăzi ieși, mergi să faci un interviu, apoi la întoarcere, faci un alt interviu, pe care îl vei folosi peste o săptămână.  Aşa te organzezi. Trebuie să ştii ce vrei să faci și cum să faci. Acest lucru se datorează faptului că suntem buni, serioși și trebuie să o facem cheltuind minimul. Și trebuie să o faci singur. Și aceasta este diferența dintre cine știe și merită, și cine nu.

Acestea nu valorează nimic pentru guvern. Nu sunt eu cel care o spune, ci faptele. Și ceea ce este grav, vă spun cu moartea în inima mea, este că în Italia am pierdut trei luni și nu există niciun discurs, nici o încercare de a înțelege ce trebuie să remediem: care sunt prioritățile, cum să începem din nou, să ne schimbăm în bine . Nimic. Zero absolut. Și dacă nu au făcut-o până acum, nu o vor face niciodată.

Deci, ceea ce ilustrezi este o perspectivă destul de tristă

Mai bine să știi lucrurile. Dacă știi că trebuie să depășești un munte, poți alege să treci peste el, să treci prin el sau să-l ocoleşti. Dacă nu știi ce e de făcut, este mai rău. Vei pierde mai mult timp.

Și cum vezi Italia peste un an?

Mult mai rau. Dar nu pentru că „Dumnezeu vrea acest lucru” sau „este inevitabil” sau „italienii sunt inferiori genetic”! Nu! Ci pentru că nu există o clasă conducătoare și nu există stimuli de jos. Dacă nu mergeți pe străzi pentru a demonstra, pentru a cere ca anumite lucruri să fie schimbate, cine o va face? Nimeni!

(Miruna Cajvaneanu, Roma)

AICI puteți urma interviul video: