Îl urmăresc pe Wolfgang Achtner (fost corespondent CNN şi
ABC News în Italia ) de circa șase ani, pe Facebook. Este unul dintre cei mai
activi și atenţi observatori ai evenimentelor politice și jurnalistice
italiene. Adesea găsesc pe profilul său știri pe care le nu le citisem în altă
parte sau opinii personale, departe uneori de cele mainstream, dar întotdeauna bine
şi bogat documentate. Așadar, când am decis să fac o retrospectivă asupra modului
în care presa italiană s-a ocupat de pandemie, m-am gândit să-i solicit un
interviu.
INTERVIUL IN LIMBA ITALIANA
INTERVIUL IN LIMBA ITALIANA
Wolfgang a acceptat imediat, dar și-a clarificat de la
început poziția critică și drastică, atât faţă de jurnalismul italian, cât faţă
de politica din Italia. "În Italia, politicienii nu au împărtășit
niciodată conceptul de responsabilitate - accountability, adică cine este ales
de cetățeni are datoria de a da socoteală alegătorilor. Sarcina de a acționa ca
mediator - între cetățeni și administratorii publici, la orice nivel, îi revine
Presei. Astfel, mass media trebuie să
fie, în numele cetățenilor, controlorii celor aleși şi de asta jurnaliştii trebui
să fie independenți. În Italia nu au existat niciodată jurnaliști independenți,
informația nu este imparţială, ci e propagandă pentru guvern sau pentru
partide. Prin urmare cetățenii nu sunt
informați corect, iar telejurnalele,
pornind de la cele din Rai (și, de asemenea, ale altor rețele) sunt folosite pentru a manipula opinia publică
".
Interviul nostru s-a axat pe modalitatea de gestionare a lucrurilor în Italia din partea presei şi autorităţilor, cu privire la tot ce a însemnat criza
coronavirus. Pentru că, până la urmă, după cum reiese din interviu, lumea
jurnalismului are multe în comun cu lumea politicii. Mai precis: pentru a face
o treabă bună şi a dovedi că eşti un adevărat profesionist, trebuie: să fii pregătit, să știi lucrurile și să
acţionezi din timp. Avem “Breaking news”, spune Achtner, doar când există un
cutremur sau un accident de avion; orice altceva este previzibil. Chiar și
crizele. Chiar și o pandemie. Un jurnalist bun, ca un politician bun, este
acela care și-a construit în timp credibilitatea în fața publicului sau
alegătorilor săi.
Cine este Wolfgang Achtner
- Wolfgang Achtner, născut la New York, absolvent în biologie la Universitatea „La Sapienza” din Roma, este unul dintre jurnaliștii străini cu cea mai bogată experienţă în Italia. A lucrat ani de zile în calitate de corespondent independent pentru CNN și reporter-producător pentru ABC News, apoi a fost corespondent pentru Press TV, The Independent și The Independent on Sunday. Documentarele și filmările sale au fost difuzate de canale precum BBC și Channel 4 și este unul dintre pionierii jurnalismului video. De asemenea, a desfășurat o activitate didactică intensă, în calitate de profesor de teorie și tehnică a limbajului de radio și televiziune (Universitatea din Perugia) și profesor de teorie și tehnică a noilor media (Universitatea din Siena). Este autorul manualului “Reporterul de televiziune” (Morlacchi Editore) și al volumului “Democraţia şi Televiziunea: jurnalismul ca serviciu public” (Morlacchi Editore).
1-- SURSELE
Cum s-a schimbat rutina ta profesională și personală,
odată cu pandemia? Modul tău de a te informa s-a schimbat?
Din punctul meu
de vedere, modul de a mă informa nu s-a schimbat prea mult. Fac ceea ce
am făcut înainte. Sunt abonat la New
York Times, Washington Post, caut și urmăresc câteva site-uri şi încerc să ofer mica mea contribuţie,
publicând informații despre subiectele care mă interesează pe Facebook.
Ce informaţii caut? Ar putea fi informații despre Italia sau
despre Statele Unite sau ceva ce se întâmplă în lume care îmi atrage interesul.
Profit de faptul că Facebook, atunci când începi să te intereseze de ceva, îți
oferă aceleași subiecte. Acest lucru îmi permite să am şi elemente de
contrainformare pe care le găsesc în mod regulat, fără a fi nevoie să merg
mereu să le caut. Chiar dacă nu urmăresc
întotdeauna anumite subiecte, aşa pot avea acces la surse de încredere. De exemplu, când au fost greve în Chile, am
avut acces la surse de încredere, ţinând cont de faptul că, mai ales în Italia,
sursele jurnalistice fiabile sunt puține sau deloc.
Singura schimbare
în meseria mea: înainte, ieșeam des, mergeam prin Italia, lucru pe care nu l-am
făcut acum, evident, pentru că există restricții. E adevărat că noi jurnaliștii
utem merge mai mult sau mai puțin peste tot, dar neavând oameni care m-au
plătit să fac anumite lucruri, nu m-am ocupat să fac reportaje, pe care apoi să
le ofer pe piaţă. Am preferat să-mi limitez activitatea la ceea ce aș fi putut
face în studioul meu.
Deci, te simţi mai liber să te informezi de acasă, pe net sau te simţi constrâns să
o faci doar aşa?
Cu siguranță mă
simt mai îngrădit. Cea mai bună metodă de a face jurnalism este, cum se
spune, „a consuma tălpile pantofilor”, adică a merge să vorbeşti cu oamenii.
Dacă acest lucru era adevărat înainte, este adevărat și astăzi. Dar astăzi, și
puțini își dau seama, acest lucru este fundamental, deoarece astăzi există
posibilitatea manipulării digitale a lumii pe care o vedem.
Odată s-ar fi putut
spune: „dacă ai văzut ceva, atunci s-a
întâmplat” - indiferent dacă ai fost acolo sau ai văzut-o la televizor. E
adevărat, au existat mereu modalități rudimentare de a încerca să se manipuleze imaginile, prin
editare sau prin modul în care au fost înregistrate. Dar erau lucruri pe care le puteai observa, descoperi.
Astăzi, perfecțiunea instrumentelor digitale este de așa natură încât nu poți
realiza dacă ceea ce vezi a avut loc cu
adevărat sau dacă există ceva care a fost construit în întregime pe computer.
Astfel, avem două lucruri care devin fundamentale: unul este
să mergi pe teren. Când nu poți, trebuie
să ai surse sigure. Dacă vedem ceva pe BBC, sau CNN, atunci putem crede. Fără surse de încredere nu se poate ști
dacă s-a întâmplat sau nu ceva.
2- TV, ziare și
propaganda „ping pong”
Te uiți la televizor? Urmărești știrile?
Știrile italiene pentru mine sunt “gunoi”. Practic, sunt
propagandă, gunoi mai ales în ceea ce privește construcția de reportaje. Deci,
nu pierd timpul cu ele. Dacă simt că se întâmplă ceva, că cineva a spus ceva,
merg să văd sursa originală, de exemplu afirmația lui Conte, sau ale altora.
Italia se află într-o situație particulară, deoarece nu
există presă de calitate. Televiziunea este cea mai proastă unealtă dintr-un
anumit punct de vedere. Pentru că, paradoxal, italienii au cumpărat întotdeauna
puține ziare, iar acum mai puțin ca niciodată. Folosesc mai puțin decât celalţi
internetul, poate îl folosesc în principal pentru porno. De altfel, puţini sunt
cei care vorbesc limbi străine.
Deci, televiziunea din Italia are o putere manipulatoare
care nu mai există în alte țări. Sau să o spunem mai bine. Televiziunea
din Italia are un rol central pe care nu îl mai are ăn general televiziunea, în alte țări.
Astăzi, în ziare, se vorbeşte despre ceva care s-a spus la
televizor aseară, cum ar fi în declaraţii din talk show-uri. Din două motive:
unul, pentru că mulți se uită doar la TV. Între televizor și ziare există un
joc murdar de “urmărire”, dar se ajută reciproc, deoarece singurul lucru care îi
interesează este politica internă.
Așadar, dacă interviezi pe cineva, eu citez interviul tău,
apoi altcineva răspunde, apoi celălalt publică răspunsul, ceva ce fost odată numit jurnalism „ping
pong”.
Odată, un jurnalist italian a spus că ceea ce se întâmplă în politica
italiană afectează o mie de oameni, inclusiv membri ai guvernului,
parlamentari, birouri de presă - iar acest lucru se întâmplă într-un kilometru
pătrat din Roma.
Iar cea mai mare parte din ceea ce citeşti în ziarele
italiene este acest “gunoi”: un politician spune ceva, mergi la el, apoi mergi
la altul pentru a consemna răspunsul. Așadar, mersi aşa înainte, fără un sens
real. Este ca și cum am observa mișcarea browniană a moleculelor de apă într-un
pahar. Sensul este zero pentru opinia publică.
Aici toată lumea a studiat sistemul Goebbels, atât în ceea
ce privește propaganda, cât și de politicieni precum Salvini sau Meloni, care
își joacă toată politica prin crearea fricii.
Așa cum televiziunea este cel mai important instrument, telejurnalul e un instrument pentru manipularea opiniei publice. De aceea,
devine foarte important pentru politicieni să controleze piese din (sau
întreaga reţea) RAI, pentru a-și obține canalul
de propaganda. Pentru ziare este mai mult sau mai puțin la fel. Ziarele
care aveau odată un nume, astăzi nu mai sunt de calitate. Mai există câte un
ziarist bun, care oferă informații bune, dar oricum fac toţi parte din joc.
3- Presa,
Protecția Civilă, Conte și Salvini
În ultimele
două luni, au există ştiri, unele reportaje bune, care ţi-au atras atenția?
Nu pot fi, din o
mie de motive și vă voi da un exemplu. M-a frapat faptul că am auzit, am citit doar ce spune
guvernul, în parte în conferințele de presă, ca cele ale Protecției Civile în
fiecare seară, adesea și ale lui Conte.
Ceilalți nu au
dispărut pentru că cineva îi ascunde, iar lucru se referă în primul rând la
Parlament. Motivul e că nu au nimic de spus. Pentru o anumită perioadă, Salvini
a încercat să se remarce făcând o glumă cu efect în fiecare zi sau poate făcând o schimbare de
poziție de 180 sau 360 de grade în 24 de ore. Dar la un moment dat, nimeni nu
l-a urmat pentru că și-au dat seama că nu are nimic de spus. De fapt, chiar și
în rândul susţinătorilor sale a pierdut o mulțime de adepți. Nu este relevant.
Iată că problema
este: dincolo de faptul că guvernul este format din persoane incapabile, vreau să subliniez că alternativele ar fi fost
mai rele. Cel puțin Conte și echipa sa știu să citească și să scrie.
4- „Privirea spre viitor lipsește”
Avem o lipsă
totală de perspective şi idei despre viitor, dincolo de lucruri specifice
referitoare la coronavirus, nu doar a clasei conducătoare și a clasei
conducătoare lărgite, ci și a „intelectualilor” care nici nu știm dacă mai
există. Știm despre Cacciari (Massimo Cacciari, intelectual n.r.), care
este acolo de 40 de ani, dar acum nu are nimic de spus și este marginal.
Despre ce vorbesc: Italia este o țară în care salariile au
fost comprimate în ultimii 30 de ani, exploatarea a crescut, precaritatea a
devenit aproape pentru toată lumea, modul de lucru.
Acesta a fost un moment pentru a elimina greșelile din
trecut, fără a încerca să pună laolaltă cu lipici, ceea ce s-a rupt.
Iată un exemplu
specific: în agricultură, care este un domeniu esențial, lanțul de
aprovizionare nu s-a oprit niciodată. Aici, supermarketurile, cu excepția a
două cazuri la început, dar nu cauzate de realitate, ci de panică, erau
întotdeauna pline, nu lipsea nimic. Cu excepția, poate, a măștilor, dar prețurile
nu au crescut, sau nu prea mult. Acest lucru se datorează faptului că
sistemul funcționează. Dar este un sistem bazat pe exploatare. Atât în ceea
ce privește salariile, cât și în ceea ce privește condițiile de muncă
îngrozitoare, condiții în care nici măcar nu am ţine nici animalele.
În Italia e nevoie de 400.000, 500.000 de oameni îm agricultură. Se
vorbește despre regularizarea acestor persoane pentru câteva luni. În loc să
spunem „regularizați-le şi gata”, spunem „regularizați-le câteva luni, ce trebuie
să trecem vara, apoi să vedem. Apoi, treaba lor! " Absurd! Timp de 40 de
ani, au trăit în barăci și nu a existat nimeni, nici municipalități, nici
regiuni și nici statul care să schimbe lucrurile. În zona Rimini, există
facilități de tip camping, cu băi comune și toate condițiile. S-ar putea gândi
la o astfel de soluție, care costă foarte puțin. Costurile ar fi fost
amortizate în scurt timp și ar fi permis oamenilor să rămână acolo sau să se
mute între regiuni în funcție de tipul de recoltă care trebuie făcut, ar fi
găsit condiții decente de trai pentru acești oameni!
Dar nu ar trebui să privim doar către “caporali”
(intermediari care contribuie la exploatarea lucrătorilor, n.red.) , ci către
întregul sistem, cu lanțurile mari de vânzare cu amănuntul care zdrobesc
prețurile. Cred că populația ar plăti cu 10 cenți mai mult pentru un kilogram
de legume, știind că acest lucru garantează condiții decente pentru lucrători,
iar producătorii ar avea și ei o marjă de profit.
Se vorbește puţin despre acest lucru în mass-media. Singurul
care vorbește despre asta în sud este Abubakar Soumahoro, un sindicalist din
sud. Dacă alții vorbesc despre asta, o fac pe scurt. Nici măcar economiștii nu vorbesc
despre asta, cu o excepție, o tânără expertă pe nume Marta Fana. În rest, parcă problema nu ar fi existat. Am făcut
un exemplu, sunt alte o mie.
Un altul este sistemul de sănătate: sănătatea este în
condiții disperate, școlile italiene și mai rău. Când au trebuit să reducă din
buget în ultimii 20 de ani, au tăiat din sănătate și educație. Dar acolo ar trebui să investești. Există atât de
multe lucruri de spus și de făcut. Am văzut catastrofa care a avut loc în
regiunile din nord, unde, de exemplu, în Lombardia, consilierii regionali au
făcut tăieri din buget, pentru ca apoi să poată pună banii în buzunare. Și au
făcut-o. Sunt nişte imbecili și sunt, de asemenea, persoane periculoase,
decesele care au avut loc, le-au provocat ei, cu ani de politică de tăieri și
corupție. Și apoi mai vorbesc rău de cei din sud!
5. Oportunități
ratate
Ai vorbit despre exploatare în agricultură. Sunt mulți
români care sunt exploatați iar acum ministrul agriculturii din Italia ar dori
să deschidă coridoare pentru a aduce forța de muncă românească. Ar fi nevoie de
150.000 de lucrători
Cei mai mulți dintre ei, la sosire, vor sfârși inevitabil în
aceste mecanisme, cu foarte puține excepții. Știm că femeile române au fost nevoite să sufere violențe sexuale, cum ar
fi la Pachino, în Sicilia. Aceste lucruri sunt cunoscute, dar sunt puse sub
covor.
Acesta ar fi fost
momentul oportun, pornind de la acel sector, pentru a impune nişre
garanții : pentru italieni, români, africani, pentru toată lumea. Nu
vorbesc despre lucruri care necesită miliarde, dar este nevoie de investiții,
structuri, controale.
Dar mai ales este
nevoie de ceva care lipseşte în Italia: sancțiuni. Dacă greșești, trebuie să
plătești. Presiunea de a exploata lucrătorii lipsește sau devine mult mai mică
atunci când, așa cum am menționat anterior, banii cheltuiți de cumpărători ar fi suficienţi
pentru a garanta un profit pentru toată lumea, chiar și pentru producători. Problema
este că producătorii din Italia nu sunt capabili să acopere costurile de producție,
cu atât mai puțin să aibă un profit.
Prin urmare, criza coronavirusului a creat oportunități
pentru a găsi soluţii la probleme existente..
Ar trebui să fie o ocazie de a schimba tot ce este greșit,
nu numai în Italia, ci și în alte părți ale lumii. Nu vreau să pun că trebuie
puse bucăţile aşa cum erau ele înainte. Trebuie făcute câteva lucruri: unul, spre
exemplu, stabilirea unui salariu minim, sub care nu se poate merge.
Atunci trebuie să luăm niște măsuri pentru a ne asigura că munca
la negru dispare. Nu numai, după cum solicită antreprenorii, oferindu-le
concesii, ceea ce adesea nu duce la nimic, dar e nevoie de a insista asupra
drepturilor lucrătorilor, poate cu verificări constante și sancțiuni foarte
dure. În Italia există o evaziune generalizată, aproape nimeni nu dă chitanța.
De obicei, vi se spune, cu câteva excepții, vă pot da factura, dar trebuie să
plătiți 30, 40% mai mult, pentru că trebuie să se declare etc.
Celor mai mulți italieni nu le pasă, pentru că interesul lor
nu este ca toată lumea să plătească impozite, ci, dacă se poate, să scape mai
ieftin. Ei nu înțeleg că acest comportament este vătămător: dacă nu plătesc
taxe, nu pot avea o școală bună sau un sistem sanitar bun. De obicei, luăm
exemplul unui mare evazionist și facem comparaţie, spunând că suntem “mici” faţă de el. E adevarat. Dar
când puneţi împreună pe toţi acei mici care nu plătesc, se ajunge la numere
uriașe.
Deci nu spun toţi, dar mulți italieni sunt responsabili
pentru situația disperată în care se regăsește Italia, care depinde și de plata
dobânzii la datoriile trecute, dar și de faptul că nicio țară nu are o evaziune
ca Italia.
6- Comunicarea
liderilor în perioade de criză
Deci, criza a expus problemele reale. Cum judecați
gestionarea crizei din punct de vedere al comunicării? De exemplu, te uitai la conferinţele live
ale premierului Conte?
Nu mă uitam la ei, pentru că îmi provoca durere de stomac. Comunicarea
este proastă. Pentru a putea vedea asta, trebuie comparată cu un exemplu bun.
Dacă ai o mașină - nu o compari cu un Ferrari, cu un Mercedes, da. Dacă ai o
structură, fără roți, pe care o foloseşti pentru a pune plante, ca într-o seră, adică dacă nu aveți alternative, nu știi cum este
fabricată o mașină. Dar dacă îți arat o mașină, care are roți, un motor și se
mișcă, abia atunci înțelegi.
Aici, ceea ce fac italienii, în informații și orice altceva,
este de a evita comparațiile. A avut loc o luptă în ultimii 10 ani, sau mai
bine zis 4, 5 împotriva calității și împotriva cunoașterii. Avem oameni în
guvern care abia pot citi și scrie. În Italia există un ministru de externe
care a vândut băuturi la stadion. Conte nu este un geniu, dar cel puțin el
poate citi și scrie.
Managementul comunicării lui Conte este gestionat de cineva
care a fost un stripper în cluburi gay și care a participat la Big Brother. Mie
nu-mi pasă de preferințele lui sexuale. Dar mi se pare șocant faptul că un
personaj care nu are un back round real să fie cel care astăzi gestionează
comunicarea lui Conte și mai mult, să fie plătit mai mult decât el!
O fi bun să facă jocurile ca în politica italiană, să
șantajeze jurnaliștii italieni, cum ar fi de exemplu: dacă nu scrii asta, nu te
voi mai lăsa să vorbești cu Conte. Oricine
ar fi putut înțelege că mesajele lui Conte, atât de vagi, nu sunt utile, nu
sunt pozitive.
În al doilea
rând: uită-te la Merkel - vorbește zece minute, spune unele fapte într-un mod
simplu și clar și, adio! Asta este comunicarea!
Un alt exemplu este
Jacinda Ardern: este inteligentă, bine sfătuită și nu pornește de la
presupunerea de a scunde lucrure. Este
foarte hotărâtă, de asemenea foarte dură, dar umană și are capacitatea de a
vedea lucrurile empatic. Și nu se preface, pentru că diferența poate fi văzută
imediat.
Dar este și o persoană care știe lucrurile, deci este
hotărâtă. Când a avut loc masacrul (atentatul din moschea din Noua Zeelandă, n.r.)
s-a decis să se interzică armele de asalt. În câteva zile le-au luat pe toate. Nu a căutat consensul cuiva şi
nu s-a gândit că poate dăuna intereselor cuiva. Lucrurile
aşa ar trebui făcute dacă este nevoie.
Deci atât ea cât
și Merkel au ceva de spus. Nu încearcă să ascundă lucrurile și sunt sfătuite să
spune scurt şi clar ce au de spus. Evident, Angela Merkel este o persoană extrem de
pregătită, și-a făcut doctoratul în chimie sau fizică, fiind deja în avantaj.
Eu însumi, într-o « viață anterioară », eram biolog, pornim deci deja
de la presupunerea că ieri nu eram în copaci mâncând banane.Alţii poate, da. Dacă
ești ignorant, nu te poți ascunde.
Alte două exemple. Reagan știa puține, dar era un comunicator
genial. Dacă cineva îi spunea ce să spună, el
putea juca acel rol în mod convingător. Lucrurile pe care le știa erau
minime, dar puteau fi gestionate.
Cu Trump, însă, ai o situație a unei persoane care este
profund ignorantă. Nu știe nimic, are un ego nemăsurat și spune doar prostii.
Are oameni în jurul său care îi spun ce vrea să audă, pentru că nu ascultă, nu
acceptă nimic, cu foarte puţine excepţii şi pentru un timp foarte scurt, precum
Dr. Anthony Fauci. Avea nevoie de cel puțin un specialist pentru a se prezenta
la ședințele despre coronavirus. Iar
Fauci, care este un om inteligent, a limitat ceea ce avea de spus la maxim.
Dacă ar fi spus „pleacă, e un idiot”, l-ar fi dat afară. Dar Fauci a vrut să
facă binele națiunii, așa că și-a acoperit fruntea, a făcut gesturi, el și
doctoriţa Birx, l-au făcut să înțeleagă, să limiteze cumva un personaj
periculos. Nu o fac pentru interes personal, dar după cum spun unii americani, „mănâncă rahat, dar rămâi
acolo”.
7- Chestiunea femeilor și celei de-a doua generații de
străini: oglinda denaturată a televizorului
Aici, în Italia, avem oameni ignoranți și prost sfătuiţii. Un exemplu: faci comitete de experți și nu
pui o femeie! Permiteți-mi să fiu clar, nu sunt pentru « cote », care
sunt necesare în anumite țări, nu într-o țară europeană dezvoltată, unde nu ar
trebui să fie. În Italia, să faci o “imagine frumoasă” contează mai mult decât
orice, dar nu se înțelege că forma este substanță. A nu avea un număr de femei
printre experți este grav. Pentru că ştim că există femei capabile.
La fel, cu invitaţii la dezbateri TV, vin aceiași oameni
care nu știu nimic, dar sunt acolo pentru a se certa și se înțelege că nu vor
să informeze. De ce îl avem pe Feltri,
mereu? Pentru că toți sunt complici și fac parte din joc. Nu există femei
experte? Desigur, există. Deci căutați-le și puneți-le. De ce trebuie să
o faci? Pentru că trebuie să demonstrezi că lucrezi pentru întreaga societate.
Un alt lucru care lipsește și despre care nu vorbesc
italienii este acela că nu există reprezentanți ai generațiilor de tineri
străini. Un italian negru sau latin
,de ce nu-i vezi? Pentru că sunt ascunşi, dar dacă mergi pe stradă îi vezi. Vei
vedea un fotbalist, o atletă, un cuirassier negru. Ei vă spun: Italia este o
țară integrată! Da de unde?
Cum este posibil să înfrunți viitorul și să rezolvi
problemele acestei țări dacă toți acești oameni, care sunt un număr important,
nu “există”? Nu se cere nicio contribuție de la ei. Este posibil să cunoști pe
cineva, un artist, un politician, dar ei nu sunt la televizor, ceea ce arată că
este o oglindă distorsionată.
Imigrația în Italia este întotdeauna doar o problemă de
securitate și ordine publică. Avem imaginile cu bărcile și luminile intermitente
ale poliției în rapoartele de știri. Apoi câștigă unul la Sanremo, din a doua
generație și în loc să fie fericiţi, pentru că aduce un punct de vedere diferit
faţă de celelalte. Nu-mi place muzica lui, bine, dar este părerea mea
personală. Dar el nu spune că vreau să câștig bani și să îi bag în buzunar.
Dimpotrivă, spune ceva despre corupție și restul. Așadar, unul care vine, s-a
născut, a crescut aici și are ceva de spus, este o problemă dacă nu face parte
din “jocul” obișnuit. Deci acesta a fost un exemplu atunci dacă putem, îl lăsăm
deoparte. Iar ceilalți, cine îi știe, unde sunt?
De aceea vă spun că nu avem o comunicare bună, deoarece
într-un moment ca acesta, când trebuie să cereți contribuția întregii țări
pentru a porni către normalitate, întreaga țară înseamnă și aceste comunități.
Și unde sunt?
8- Într-o țară feudală, totul este un joc de
putere
Acest lucru
se va vedea de-a lungul timpului. Sunt încrezătoare, având doi copii din
generația a doua, care cresc aici.
Ei bine, îți voi spune un singur lucru gratuit: acest lucru
nu se va întâmpla niciodată, cel puțin dacă nu se va lupta pentru a obține
acest lucru. În caz contrar, va
trebui să aștepți ca toată lumea să trăiască pe Marte și nu vei fi acolo și
poate copiii tăi vor fi prea bătrâni pentru a o trăi.
În Italia, nu vor acorda niciodată acest lucru, puterea nu va
renunța la el. Vă voi oferi un
exemplu de ceva absurd în lume, dar nu şi în Italia. Am fost corespondent
freelance pentru ABC News. Și au apărut primele computere digitale, care erau
de fapt procesoare de text. Trebuia să încărci articolele, de trei,
patru pagini, pe floppy disk. Erau utile pentru că îţi permiteau să economiseşti
timp, erau mai rapide, dar mai presus de toate, îţi permiteau să faci schimbări
rapide, să tai un paragraf, să scurtezo, nu ca înainte, când acopereai
greşelile cu gel alb corector, aproape să rupea hârtia. Era avantajos.
Cum eram freelance, trebuia să-mi cumpăr singur computerul.
La „La Repubblica”, toți jurnaliștii care erau membri ai redacţiei au refuzat
să le folosească timp de doi sau trei ani, pentru o chestiune de putere: dacă eu sunt de acord să le
folosesc , ce obţin în schimb? În lumea reală, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ah, nu vrei? “Close the door and get out!”
Dar aceasta este o țară feudală, unde toată lumea își
gestionează puterea, îşi protejează anumite situații, chiar dacă sunt greșite
sau stupide, deci este o chestiune de putere.
O poveste: când am ajuns aici, colegii mei studenți luptau
de ani de zile pentru a obține lucruri, mici, cum ar fi deschiderea
bibliotecilor sau o perioadă mai lungă pentru examene. Eu, cu alții, am spart
trei geamuri, am ocupat câteva săli de curs și ceea ce nu au primit în 40 de
ani, am obținut în 3 minute.
Fără a fi denunţat?
Desigur: în Italia trebuie utilizat nivelul minim de violență pentru a vă atinge
obiectivul. De exemplu, dacă există o întârziere a trenului, nu are rost să vă
plângeți controlorilor sau să faceți ceva, dacă există un alt tren într-o oră,
îl așteptați. Dacă este vorba de trei, patru ore, blocăm următoarea Freccia
Rossa care trebuie să plece, veți vedea
că găsesc o soluție. Dar trebuie să fii dispus să o faci.
Dar acesta este un comportament anarhic.
Nu, acesta este un cetățean care cunoaște sistemul. Când
acționez ca jurnalist, pentru ABC, CNN sau orice alt canal, nu mă interesează
regulile. Nu mă interesează decât obiectivul. Și ca să ajung la asta, fac ce
vreau, oricum și întotdeauna. Pentru că ei cred că prioritățile presei sunt mai
mari decât orice: am coborât odată dintr-un avion care se pregătea de decolare,
aproape că am ajuns la o ciocnire cu militarii, pentru că a trebuia să ajung la
obiectivul meu. Dar acest lucru îl puteți face doar atunci când sunteți expert
și autoritar și lucrezi pentru o rețea mediamare, care te pune deasupra
anumitor situații.
De
asemenea, vă acoperă din punct de vedere legal!
Nu neaparat. Dacă
trebuie să faceți această muncă, sunteți dispus să vă asumați riscurile. I-am
denunțat pe toți cu nume și prenume, nu aveam pe nimeni care să mă protejeze
pentru că întotdeauna verificasem totul și nu făcusem niciodată o greșeală.
9- Rapoartele de
făcut în timpul coronavirusului: viața reală
În aceste
două luni de criză de coronavirus, ce investigație sau reportaj ai fi vrut să
faci?
Ma gandesc. Dacă aș fi avut de făcut un reportaj de știri
italian, aș fi acoperit o serie de povești în mod diferit. Merg la spitale și fac reportaje bine făcute, care
nu sunt făcute deloc bine aici. Și, de asemenea, arătând cum aceste lucruri au
afectat viața oamenilor, în special a copiilor.
La începutul carantinei, una dintre cele mai importante
reviste medicale, The Lancet, a adunat o serie de articole despre carantine din
toate timpurile. Au selectat câteva dintre ele.
Au descoperit ceea ce se știa deja de zeci de ani, din
experiența trecută, pe care, prin urmare, ar trebui să o luăm în considerare.
Toate carantinele pot lăsa efecte psihologice negative, chiar și traumatice.
Este clar că
acest lucru depinde foarte mult de tipul de carantină și de durata. Noi, bine
sau rău, am reușit să bem, să mâncăm și să rămânem la cald. Există situații în
care oamenii sunt ținuți fără să poată mânca la frig și acest lucru agravează
rezultatele.
Au descoperit că
cei care suferă cel mai mult sunt copiii, care sunt lipsiți de lumea lor, de
joacă, este traumatic. Un exemplu: lângă casa mea, întâlnesc o mamă africană,
care iese cu copilul ei mai devreme dimineața sau seara, când nu este nimeni. Iar
ea mi-a spus că acum se bâlbâie, în timp ce înainte vorbea foarte bine.
Am spus că aceasta
este o situație tipică: copilul se închide în sine, nu poate înțelege de ce nu
poate ieși din casă, să se joace cu prietenii săi. Ai auzit de asta? Nu,
pentru că nu-i pasă nimănui.
Așadar, când au
descris etapa a doua : soțul și soția pot merge la muncă. Și unde merg copiii?
Dacă nu îi poți duce la bunici, pe care trebuie să îi protejezi, unde rămân copiii?
Suspendaţi în aer? Deci înțelegeți că
acești oameni nu sunt conectați la lumea reală. Întreabă-i cât costă un litru
de lapte sau un kg de paste!
Este ca atunci
când au decis să deschidă librăriile, specificând însă că utilizatorul trebuie
să intre și să iasă cât mai repede. Înseamnă că nu au intrat niciodată într-o
librărie, unde te duci, privești, citești, cauți, întrebi librarul. Aşa se merge
la librărie!
Ce s-ar fi
putut face fără nicio problemă și nu s-a făcut? Muzee deschise. Numai cu
rezervare, nu reprezintau o problemă. Spațiile sunt uriașe și nu există turiști
italieni și străini la Roma. Acest lucru reduce considerabil numărul de
vizitatori și ar fi permis familiilor să iasă, să se distreze, să se informeze,
să dea bani muzeelor. Gândiți-vă la expoziția Raffaaello, care se închide la
două zile după deschiderea muzeelor!
La fel și cu
transportul public: puteți merge la serviciu, dar maxim 20 de persoane au voie
să intre în autobuze. Aceasta înseamnă că nu cunoașteți situația. Cum
merg la serviciu, îmi puteți da elicopterul personal? Autobuzul cu 20 de persoane pleacă de la capătul
de linie, ceea ce înseamnă că nu ar putea lua alte persoane pe traseu. Metroul
la ora de vârf era plin de lucrători esențiali! Puteți face acest lucru
eșalonând numărul în funcție de ore diferite, dar trebuie să stabiliți mai
întâi regulile, apoi să ajustați transportul la aceste reguli. Peste câteva
zile, la Milano, la Roma, va fi o nebunie totală!
Atunci ce înseamnă: “doar câte o singură persoană poate
intra la coafor”? Dar la frizerul meu, sunt scaune la distanță, apoi în sala de
așteptare poţii pune două persoane, care sunt la distanță. Înainte făceau și
30, 40 de oameni pe zi, acum trebuie să facă, 3, 4? Mai bine atunci să nu
deschidem! Înainte de a lua măsuri, trebuie să ceri detalii de la experți!
…A spune că între o masă și cealaltă la restaurant trebuie
să fie 4 metri, este absurd! Mâncam în fiecare seara la restaurantul unui
prieten, de 15 ani. Neavând familie, nu vreau să mă uit la televizor și în
tavan seara. Mă duc la restaurant, interacționez cu chelnerii, bucătarii,
turiștii, îmi place, mănânc bine. Ideea este: a pune 4 metri între o masă este
cealaltă, e nebunie! Cum te descurci cu familiile, pui Plexiglas între ei?
Dar ai trimis oameni în prima linie, care nu aveau mască și
mănuși! Știați și nu v-a păsat! Asta vreau să spun: dat fiind că guvernul știa
din decembrie că se va întâmpla.
Nu știm asta ..
Să jucăm un joc : spunem că guvernul ştia încă din
ianuarie. Avem certitudinea absolută
că știa în ianuarie, pentru că pe 31 ianuarie au declarat stare de urgență până
la 31 iulie. Aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial din 2 februarie.
Ziarele nu au menționat-o. A fost menționat doar în acest fel, în treacăt. Dar
acesta este un fapt. În februarie, de ce nu au făcut distribuirea materialului?
Nu vorbesc despre ventilatoare, ci despre măști, mănuși, lucruri care
costau 20, 30 de centi în vrac. Nu
au făcut-o pentru că nu erau capabili sau pentru că nu le păsa? Există un reportaj
publicat de Espresso, de Gatti, din Regiunea Lombardia, potrivit căruia banii
tăiaţi în sănătate au intraţi în buzunarele politicienilor. Acestor oameni
nu le-a păsat de sănătatea populaţiei!
Responsabilitățile
aparțin guvernului național și regional. De ce sunt înfuriat? Pentru că în
Italia au murit 170 de medici și niciunul dintre decese nu a fost inevitabil.
Când totul a izbucnit, au cerut pensionarilor medici să meargă să dea o mână de
ajutor. Îmi amintesc de un caz, un doctor în vârstă de aproape 80 de ani, care
a mers să dea o mână de ajutor. Cinci zile
mai târziu a murit. De ce? Nu pentru că nu l-am putut proteja, a murit pentru
că nu avea echipament de protecţie. Nu pot accepta asta! Au făcut o lege să nu
fie responsabilă penal, dar responsabilii trebuie să meargă la închisoare! Oricum,
să plătești un preț politic și să pleci. Există însă un alt fapt. Toate
aceste familii ar trebui să aibă un mijloc garantat de subzistență pe care
tatăl sau soțul l-ar fi putut garanta. Vreau acest negru pe alb. Dar nu este
nimic. Și vă spun, pentru mine acești oameni au fost uciși și nu se vorbeşte
despre asta. Există responsabilităţi specifice care trebuie asumate atât de
guvernul central, cât și de guvernul regional.
10. Pandemiile
sunt previzibile, probabil că aceasta nu e “the big one”
De zeci de ani, guvernele au știut despre pericolul unei
pandemii. Fauci a vorbit și despre asta, pe vremea Ebola și Mers, și a spus: nu
știu dacă acesta este „cel mare”. Cea de acum nici nu pare „cea mai mare” ca nivel de periculozitate.
George W. Bush, despre care credem cu toții că e cam prost,
a citit și o carte despre gripa spaniolă și a doua zi a spus: trebuie să
instituim un sistem național și internațional pentru a opri ca acest lucru să
se mai repete. Și a fost activat, pentru că un minim de creier îl avea și mai
ales avea un interes pentru alte ființe umane, nu ca Trump căruia nu îi pasă. Și,
mai presus de toate, și-a dat seama că este vorba de viaţa a milioane de oameni
și trebuia făcut ceva.
Statele Unite au
avut un playbook, un manual care spune ce e de făcut, instrucțiuni atât de
clare încât să poţi face acele lucruri. Regiunea Lombardiei o avea și
ea. Și ce au făcut cu asta? Ar trebui să plătească, dar în Italia nu se
întâmplă.
11. Cheia este să
știi cum să gestionezi lucrurile
Ceea ce trebuia făcut sunt lucruri ușoare. Știu pentru că am
gestionat sisteme complexe în lumea reală. Vă voi da un exemplu. În RAI nu
există capacitatea de a gestiona situațiile bine. Am fost redactorul de seară al ABC News din
Londra pentru această emisferă, inclusiv Rusia, în India. Orice se
întâmpla, trebuia să trimit o echipă și
un corespondent. Aveam o
limită de cheltuială. În această limită, m-am descurcat. Dacă depășeam limita,
trebuia să cer autorizația.
Vă voi
oferi un exemplu despre modul în care lucram în “lumea reală” la niveluri
înalte. Într-o noapte, în jurul orei două și jumătate, ora două, a apărut
ştirea că Grace Kelly a murit. Îl sun pe managerul meu de birou, care dormea,
iar conversația a fost aceasta: „Îmi pare rău, șefu’, sunt Wolf, am nevoie de o
autorizație - Ce ai nevoie? - Am nevoie de un Boeing 707 - Pentru ce ai nevoie?
- Grace Kelly a murit. Ia-l. Noapte bună". L-am luat pe jumătate cu
un alt canal. 3 ore mai târziu, aveam oameni în acel loc. Acest lucru în Italia
nu se va putea înțelege niciodată, nici măcar la nivelul guvernului, pentru că
ei caută întotdeauna pe altcineva care să o facă, nu vor să își asume
responsabilitatea.
Noi, în activitatea noastră, avem capacitatea de a înțelege
ce este sau nu este o știre. O pot înțelege chiar în timp ce sunt la duș sau în
pat. Ești la BBC World, ești lumea. Eu, aproape toate reprotajele pe care le-am
făcut pentru CNN, le-am efectuat cu o singură persoană care a filmat, editat și
apoi a transmis. Am produs, am transformat, mi-am făcut reportajele singur. În
RAI șase, chiar șapte persoane merg în deplasare. Am cheltuit întotdeauna mai
puțin. Rai a trimis 10 oameni în Sicilia timp de 10 zile. Am mers singur 3
zile, pentru a înțelege ce fotografii vreau să fac, ce imagini să iau, cu
operatorul meu.
M-am dus la Falcone (Giovanni Falcone, judecător anti mafia
asasinat n.r.) și i-am spus că acel interviu trebuie făcut în momentul
programat și nu poate fi amânat. Dacă mâine îl prindeţi șeful șefilor, asta
este singura excepție. I-am spus că trebuie să aduc echipajul, taxametrul
funcţionează, nu-l pot opri. Dacă îmi spuneți ora pe care o doriţi, chiar și la
ora 2 noaptea, este în regulă, dar nu putem amâna. Alţii stăteau în hotel timp
de 10 zile. Cine cheltuiește cel mai mult? Am luat un Boeing, dar era și mai
ieftin decât anumite zboruri comerciale. Când este nevoie, trebuie să știi cum
să gestionezi resursele.
Deci, știi cum să te descurci în cele mai multe situații? În avans! Când mergeam cu Papa, mergeam în
trei, ne uitam înainte la fiecare
centimetru de trotuar. De câte camere aveam nevoie? 5, 10? Știam totul
dinainte. Și atunci, când este nevoie, avem material de rezervă. Dacă te uiți
la prezentatorii noştri, au întotdeauna două microfoane, în caz că unul nu
funcționează.
Eu, reportajele
de știri pentru Press TV, le-am filmat în trei zile. Și spui : „Breaking
News”? Dar îți dezvălui
un secret: adevăratul „Breaking News” este un cutremur sau un avion care cade. Orice
altceva este previzibil.
Dacă avem o manifestaţie pentru reformă vineri, voi pregăti
serviciul în trei zile. Dau 10 secunde de manifestaţie, apoi merg pe teren,
pentru a înțelege dacă această reformă funcționează sau nu. Și veți avea un reportaj
care oferă o valoare adăugată, oferă ceva demn de știut. Există astăzi o
manifestaţie? Ce ne pasă? De aceea colegii mei fac documentare în 30 de minute,
eu în trei zile, dar ceea ce fac ei, poţi arunca, nu are valoare.
Cum am acoperit
costurile? Le-am oferit o Breaking News plus o analiză aprofundată pentru News Magazine,
așa că am acoperit costurile pentru trei zile în care am filmat. Dacă
vrei, poţi face asta, chiar dacă lucrezi pentru Rai sau pentru altcineva. Acest lucru se realizează prin
planificarea în avans.
Astăzi ieși, mergi să faci un interviu, apoi la întoarcere,
faci un alt interviu, pe care îl vei folosi peste o săptămână. Aşa te organzezi. Trebuie să ştii ce vrei să
faci și cum să faci. Acest lucru se datorează faptului că suntem buni, serioși
și trebuie să o facem cheltuind minimul. Și trebuie să o faci singur. Și
aceasta este diferența dintre cine știe și merită, și cine nu.
Acestea nu valorează nimic pentru guvern. Nu sunt eu cel
care o spune, ci faptele. Și ceea ce este grav, vă spun cu moartea în inima
mea, este că în Italia am pierdut trei luni și nu există niciun discurs, nici o
încercare de a înțelege ce trebuie să remediem: care sunt prioritățile, cum să
începem din nou, să ne schimbăm în bine . Nimic. Zero absolut. Și dacă nu au
făcut-o până acum, nu o vor face niciodată.
Deci, ceea ce ilustrezi este o perspectivă destul de
tristă
Mai bine să știi lucrurile. Dacă știi că trebuie să
depășești un munte, poți alege să treci peste el, să treci prin el sau să-l
ocoleşti. Dacă nu știi ce e de făcut,
este mai rău. Vei pierde mai mult timp.
Și cum vezi Italia peste un an?
Mult mai rau. Dar nu pentru că „Dumnezeu vrea acest lucru”
sau „este inevitabil” sau „italienii sunt inferiori genetic”! Nu! Ci pentru că
nu există o clasă conducătoare și nu există stimuli de jos. Dacă nu mergeți pe
străzi pentru a demonstra, pentru a cere ca anumite lucruri să fie schimbate,
cine o va face? Nimeni!
(Miruna Cajvaneanu, Roma)
AICI puteți urma interviul video:
Nessun commento:
Posta un commento