VIDEO INTERVIU/ Efectele psihologice ale pandemiei: "Cele mai afectate persoane sunt cele care au un trecut traumatic"

Care sunt categoriile cele mai afectate de izolarea impusă de criza sanitară?

Cum afectează pandemia viaţa de cuplu,  după ieşirea din carantină, vom avea un "baby boom" sau un record de divorţuri? Care e cea mai eficient mod de comunicare către populaţie, pe care îl pot adopta politicienii? Cum se explică faptul că fake news-urile au o circulaţie atât de mare în pandemie? Ce sfaturi poate da un psiholog persoanelor pentru a "trece" cu bine de această perioadă? 

Interviu cu Irina Şubredu, psihoterapeut, fondator Becoming Center - centru de psihoterapie, training și dezvoltare personală - cu sediul la Iaşi,

Miruna Căjvăneanu: În Italia, de două luni încoace, sloganul epidemiei este „andrà tutto bene”, „Va fi totul bine”. Ce părere aveţi, e un mesaj potrivit, care aduce beneficii, e potrivit pentru copii?

Irina Şubredu: „Trecem printr-o perioadă dificilă, care are anumite caracteristici, e plină de incertitudine. E o confuzie care are mai multe rădăcini. Pe de o parte, nu vedem nimic înspăimântător şi atunci minţii noastre îi este greu să accepte „povestea” care i se spune. Apoi, confuzia mai vine din faptul că, dacă respectăm măsurile care ni se cer, nu avem acces la scenariul care ar fi dacă nu le-am respecta. Şi atunci ne e foarte uşor să spunem că am subevaluat pericolul. Deci avem foarte multe elemente care provoacă o confuzie în mintea noastră.

De asemenea, suntem împărţiţi între două nevoi care se bat „cap în cap” acum: cea de a fi în siguranţă şi cea de libertate. Revenind la sloganul „totul va fi bine”. Pe de o parte, poate fi pozitiv, dacă reuşeşte să ne aducă aminte de lucruri pozitive, să ne „trezească” partea optimistă. Pe de altă parte, el poate suna ca o ignorare a tuturor dificultăţilor pe care le traversăm acum, ca şi cum ne-am preface. Un fel de ignorare a incertitudinii. De fapt, noi nu ştim dacă va fi totul bine, nu ştim ce va fi în viitor. Noi sperăm să fie totul bine, şi de la incertitudine poate veni un disconfort. Deci poate avea atât un efect pozitiv, cât şi unul negativ.

Ai putea propune un alt slogan, mai potrivit?

Nu ştiu ce aş putea spune...de exemplu, eu am la mână o brăţară pe care scrie: „this too shall pass” (şi asta va trece). Pe mine mă ajută să ştiu că „şi asta va trece”,  e o certitudine! Va trece tot, inclusiv perioada pe care o traversăm. Important e să nu ne anulăm sentimentele, nici măcar fricile, dacă repetarea unui slogan, ca o mantră, că va fi totul bine, ne ajută să fim optimişti, de ce nu?

Care sunt categoriile cele mai afectate din punct de vedere psihologic, ale aceste pandemii?

Lucrând în acest domeniu, mi-e dificil să răspund. Cred că printre cele mai afectate persoane sunt cele care au, pe de o parte, cel mai traumatic trecut: pentru că ce trăim acum se poate numi „traumă colectivă”, care poate fi un fenomen „triggering”, care poate „aduce la suprafaţă” traume dn trecutul fiecăruia. Apoi, acele persoane care au cel mai mic suport social, sau care sunt supuse unui risc economic şi cele care au cea mai mică rezilienţă (adică ale căror resurse interne sunt reduse). Deci din acest punct de vedere nu avem o discriminare pe criterii de vârstă sau de sex, ci depinde de dificultăţile pe care tocmai le-am enumerat.

E adevărat că cei mici suferă mai mult, deşi sunt cei care au fost mai „protejaţi”? Ei stau în casă, fac lecţii online, dar nu ştim cu adevărat cât sunt afectaţi. Ne-am putea da seama, noi părinţii, de ceea ce simt ei?

Trebuie să privim chestiunea din mai multe puncte de vedere. Cel mai mult au de suferit copiii care au cele mai puţine posibilităţi. Sau cei pentru care educaţia nu a continuat online. E important pentru copii să vadă o structură: că şcoala continuă, chiar dacă altfel. Dar sunt copii pentru care acest lucru nu se întâmplă, pentru că nu au resurse. Nu au un dispozitiv electronic de pe care să intre, nu au semnal stabil la internet, deci pentru ei şcoala nu continuă. Unul din domeniile care mă interesează cel mai mult este educaţia, deci îngrijorarea mea majoră este: ce se va întâmpla cu aceşti copii, pentru care pauza de şcoală până la toamnă e mare.

Pe de altă parte, dacă e să vorbim despre copiii pentru care şcoala continuă, trebuie să vedem ce pot face părinţii: e să fie atenţi la cum reacţionează ei. Copiii se uită foarte mult la noi să vadă cum reacţionăm. Dacă noi, ca părinţi, suntem copleşiţi de anxietăţi şi ne pierdem speranţa sau gândirea critică, raţională, s-ar putea ca acest lucru să aibă efect şi asupra lor. Sigur că simt lipsa prietenilor, al colegilor, e un lucru pe care îl aud des. Dar şi aici, ca şi la noi, se pot găsi soluţii, inclusiv online.

Îi încurajez pe părinţi să fie atenţi la copiii lor, să comunice cu ei tot timpul. Unii copii, spre exemplu, au povestit că au avut senzaţia că „se sufocă”, mai ales cei care nu au ieşit din casă deloc. Deci să fim atenţi la orice schimbare de comportament. Dar o schimbare să nu ne sperie, e doar un semnal că se întâmplă ceva, despre care trebuie să vorbim cu copilul.

De la copii, vorbim despre părinţi. Presa din peninsulă vorbeşte despre o creştere a cererilor de divorţ. Unii, la începutul epidemiei, avertizau că am putea avea un baby- boom sau dimpotrivă, o „explozie” de divorţuri. Ce se întâmplă cu soţii, cu cuplurile?

Perioada aceasta reduce spaţiul dintre noi, reduce şi căile de pe care noi le numim „ieşire din relaţie”, adică o serie de mecanisme pe care le activăm pentru a rezolva crizele în cuplu. Un fel de supape. Atunci tot ce nu merge bine, devine tot mai evident. Este chiar un termen specific pe care îl avem pentru a descrie aceste situaţii: „cabin fever” (febră de cabină)  cu care se confruntă cuplurile în parioada asta. Deci ce se întâmplă este că tot ce merge mai puţin bine devine mai evident. Şi atunci viitorul relaţiei depinde foarte mult de ce aleg cuplurile să facă. Dacă cuplurile decid să facă acest experiment- pe care poate nu l-ar fi făcut de bună voie niciodată – pentru a lucra la relaţia lor, a o îmbunătăţi, e o ocazie extraordinară. Atunci vor ieşi după această perioadă cu o relaţie mai solidă. Dar avem si un  risc mare, adică sa se accentueze problemele.

Pe timp de pandemie, echilibrul nostru depinde şi de percepţia pe care o avem ca cetăţeni, membri ai unei colectivităţi. Am văzut în diferite ţări mai multe modele de comunicare din partea autorităţilor. Care sunt cele mai potrivite, pentru a nu crea panică, pentru a informa corect populaţia?

Nu sunt specalist în comunicare, pot vorbi din perspectiva destinatarului comunicării. Mă întorc la ce spuneam la început, cu două concepte care se bat cap în cap: nevoia de siguranţă cu cea de libertate. Când libertatea mea e îngrădită, e normal să apară nişte frici, nişte anxietăţi. 

Atunci aş zice că cel mai bun mod de comunicare e cel care ne ajută să ne simţim în siguranţă, fără a ne simţi ameninţată libertatea. Modelul care îmi vine în minte este prim ministra Noii Zeelande, Jacinda Ardern. Mi se pare grozavă. Recent, a intrat live de acasă, după ce şi-a adormit copilul, era în haine de casă, (ceea ce poate fi pe placul unora, dar să nu placă altora). Mesajul este că nu se preface că dificultăţile nu există, dar ea spune: m-am uitat pe alte modele, ştiu că vom avea un vârf, deci să fim pregătiţi (prin urmare înţelege şi vorbeşte şi de sentimentele populaţiei). Apoi spune „staţi acasă, aşa salvaţi vieţi, e treaba noastră pentru următoarele luni. E un fel de responsabilizare. Ne aminteşte de ce trebuie să stăm în casă. Mie, un asemenea mesaj „îmi vorbeşte”, mă atinge, mă motivează.

Acum despre fake news: toţi am primit şi primim mesaje pe whatsapp sau facebook în care se suntem avertizaţi cu privire la „catastrofe iminente”, scenarii ascunse şi alte teorii de tip conspiraţionist. Cum de sunt atât de dese în vreme de pandemie?

Da, le primesc şi eu, chiar de la persoane apropiate! Cum reacţionez? De obicei cu informaţii din surse verificate, pe care le trimit înapoi, deşi ştiu că nu funcţionează întotdeauna. Exact asta face mintea, îşi face un bias, un mecanism de a folosi orice informaţie primită, chiar dacă e din sursă neverificată, ca o dovadă că „inputul” iniţial, schema era corectă, deci nu cu efect de corectare.

Nu comentez cine le produce şi cine le distribuie iniţial, dar unul din motivele pentru care oamenii le cred e pentru că le e frică, şi pentru că adaugă mai multă incertitudine şi complexitate. Nu există o cauza clară, nu există un diagnostic clar, şi atunci orice explicaţie, oricât de absurdă ar părea, sau de simplă, poate să „prindă” mai uşor. 

Pe de altă parte, să crezi într-o teorie a conspiraţiei, te face să te simţi mai „special”. Eşti „destinatarul”, iar cineva şi-a propus să-ţi ascundă „adevărul”.

Cu fake news ne luptăm cu instrumentele „fizicii". Aşa cum, dacă ştii că ai dioptrii, foloseşti un instrument ca să-ţi corecteze vederea, la fel, dacă ştii că mintea ta acţionează într-un anumit mod, poţi folosi instrumentele la dispoziţie pentru a corecta biasul.

Dacă ar fi să faci o listă cu sfaturi pentru a trece cu bine de „carantină”, din punct de vedere psihologic, care ar fi ele?

Nu îmi place să dau sfaturi, dar o să încerc să explic cum funcţionează „schema terapy”, metoda folosită de noi. Fiecare din noi e alcătuit din diferite „părţi”: avem părţi de „copil”, care resimt emoţiile foarte puternic, se simt depăşite, fără ieşire. Avem nişte părţi critice, care au un set clar de explicaţii, despre ce trebuie să facem, ce performanţe să avem, apoi nişte mecanisme de copy-ing, prin care încercăm să facem faţă, şi avem părţi de adult „sănătos”, care este cea care ţine părţile în echilibru, având grijă de elementele din viaţa noastră de zi cu zi.

Când se întâmplă ceva asemănător cu ce trăim în perioada aceasta, prima care e scoasă din ecuaţie e partea de „adult sănătos”, ea trece în umbră. Atunci, una din celelalte părţi preiau scena, controlul. Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem e să ne dăm seama de acest lucru. Dacă ne simţim copleşiţi emoţional, neputincioşi, e pentru că partea noastră de „copil” a preluat controlul. Dacă ne trezim în miezul nopţii, ne dăm seama că nu am făcut ce trebuia să facem, sau suntem foarte critici cu noi, de exemplu avem o voce care ne „spune”: „acum ai timp, nu mai faci naveta, de ce nu faci ceea ce ţi-ai propus etc”, atunci trebuie să ştim că partea noastră critică a preluat controlul. Atunci e nevoie să lăsăm partea adultă să revină în control, accesând de exemplu o informaţie corectă, din surse verificate etc.

Un alt lucru care ajută şi în general e legat de raportul social. Tocmai, această distanţare socială face să fie şi mai greu faptul că nu mai avem acces la relaţiile noastre, cum ar fi prietenii. Şi atunci trebuie să facem ceva activ pentru a ne reconecta la aceste persoane importante pentru noi. Dar platformele prin care ne conectăm online sunt un surogat, de aceea e important să găsim alternative la comunicarea „faţă în faţă”, de exemplu să pornim un apel video şi să facem cea ce făceam înainte, să mergem prin casă, să gătim.

Legat de sănătate: să ne dăm seama ce putem face şi ce depinde de noi, şi ce nu. Dacă punem pe o listă lucrurile care depind de noi, şi pe alta cele care nu depind de noi, să ne concentrăm pe ce putem controla. E un lucru care ne ajută să rămânem sănătoşi la minte!

Un alt lucru important e să fii blând cu tine însuţi, „be kind to yourself”. De exemplu, sunt şi cei care descoperă beneficii în carantină, dar le e frică să o spună, pentru că văd pe alţii care suferă. Orice ar fi, e in regulă. Oameni diferiţi reacţioneză diferit.

Mulţi dintre noi şi-au schimbat modul de lucru. La calculator, de acasă, în smart working. Ne va schimba carantina modul de a „merge la job”?

Unii speră că da, alţii că nu. Depinde mult de strategiile pe care le găseam înainte ca să menţinem un echilibru între viaţa privată şi cea profesională. De exemplu, a propos de graniţe, care dispar aproape când se lucrează de acasă. Dar sunt şi cei care îşi doresc ca să existe o separare strictă. Deci ei trebuie să găsească o variantă pentru a obţine o segmentară clară. De exemplu, trebuie să aleagă o oră, un interval în care să se decupleze, sau să găsească un loc din casă în care să lucreze şi să fie mereu acelaşi.

Cum vom ieşi din pandemie? Vom fi mai buni, mai responsabili ca indivizi?

Nu ştiu cum vom ieşi, dar ce pot spune e că vom ieşi schimbaţi. Se va schimba de exemplu modul în care vom călători. Sper doar să ieşim ţinând minte lucrurile pe care le-am învăţat că sunt importante pentru noi. Să ne amintim cât de importanţi suntem unii pentru alţii de exemplu. 

Pe de altă parte ştiu că mintea noastră vrea să uite, pentru că uită, are nevoie de uitare pentru a-şi continua viaţa. 

Dar un lucru ştim din trecutul nostru, din istoria omenirii: e că suntem adaptabili. Ceea ce îmi doresc e să învăţăm din experienţa avută, pentru a putea reacţiona mai bine când vom avea de-a face din nou cu asemenea situaţii.

Interviu realizat de Miruna Cajvaneanu, Roma, 1 mai 2020

Irina SUBREDU a absolvit  Facultatea de Psihologie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, are un master de Psihoterapie (UAIC); specializări: psihoterapie - psihodramă; terapie cognitiv-comportamentală la IFTECC Iași, schema therapy (terapie centrată pe scheme cognitive) - la AHPCC București, afiliere la International Society of Schema Therapy (ISST) 

Formare în domeniul educație / training, sănătate emoțională și stare de bine cu participare la seminarii în Finlanda, Cipru, Portugalia, Spania, Suedia și UK.

Din 2011 organizeaza programe de training open pe teme de soft-skills, career development și emotional management. În 2014 - 2018 a pus bazele serviciilor de consiliere psihologică pentru studenți la UAIC Iași (Centrul de Consiliere Educațională, Psihologică și pentru Persoane cu cerințe speciale - CEPP).

Din 2017 lucreaza  împreună cu responsabili HR / learning & development ale câtorva companii din Iași la dezvoltarea unor programe de soft skills pentru angajați.