Cartea „Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”, vede lumina tiparului la mai bine de zece ani de la publicarea volumului “România. Imigrație și muncă în Italia”(Roma, 2008), urmat de „Românii din Italia între refuz și acceptare” (Roma, 2010), publicații realizate de IDOS pentru Caritas Italiana, care au contribuit în mod semnificativ la contracararea panicii și a prejudecăților cu privire la români, care au explodat în interiorul societății italiene în anul fatidic 2007, annus horribilis al românilor din Italia.
Lansarea acestui al treilea studiu a fost posibilă grație disponibilității și interesului manifestat de către Institutul de Studii Politice „S. Pio V”, cu care IDOS a împărtășit obiectivul de a ajuta la realizarea unui tablou al imigrației românești în Italia, sub toate aspectele sale (pozitive sau negative), în termenii unei abordări corecte și obiective.
Românii din Italia, care erau puțin sub 10.000 la Recensământul din 1991, au ajuns la cifra de aproape 1,2 milioane de prezențe în 2018 și alcătuiesc acum cea mai numeroasă comunitate străină de pe cuprinsul Peninsulei, cu 1.076.412 prezențe, echivalentul a 20,8% din totalul străinilor (figura 1).
E vorba de o prezență care a crescut de-a lungul anilor, caracterizată de o răspândire pe întreg teritoriul Peninsulei, asociată cu numeroși indicatori de integrare progresivă a cetățenilor români în Italia, o comunitate care se sprijină pe bază legături familiale strânse.
Acolo unde coeziunea familială nu a putut fi menținută, emigrarea femeilor a creat probleme sociale, de multe ori nerezolvate, care au dus și la campanii de „moral panic” menite să identifice o vină existentă în Italia ca alternativă (de unde și expresia „Sindromul Italia”), sau să le învinovățească pe persoanele direct implicate, care, în schimb, fac tot posibilul pentru a asigura familiei o stabilitate, o continuitate emoțională și un proces educativ de la distanță. Cu toate acestea, problema „lipsei de îngrijire” / care shortage și, prin urmare, a dublei vulnerabilități a mamelor și copiilor „rămași în urmă” / left behind, rămâne în mare parte nerezolvată.
Banca de date INPS / Institutul Național de Asigurări Sociale din Italia raportează existența a 602.312 lucrători români, dintre care 128.001 sunt lucrători casnici. Potrivit Labour Force Survey, există o diferențiere semnificativă de gen: femeile sunt angajate în principal în serviciile casnice, ca muncitoare necalificate în servicii de curățenie în birouri sau locații comerciale și în sectorul hotelier, angajate pe post de cameriste și chelnerițe; bărbații, în patru din zece cazuri, lucrează în construcții (în special ca zidari). Nu întâmplător, așadar, sectoarele cu cei mai numeroși angajați sunt cel al construcțiilor (20,1%), serviciilor pentru familii (19,6%) și agricultura (7,3%).
Potrivit datelor din 2020, în două treimi din cazuri (68,9%) românii lucrează ca muncitori necalificați, față de 29,8% dintre italieni; în timp ce doar 5,9% din 100 reușesc să ocupe o profesie calificată (față de 39,1% dintre italieni). Această condiție se ameliorează doar parțial, în cazul în care angajatul are studii superioare.
Numărul românilor din sectorul antreprenorial este în creștere: 50.230 de proprietari de afaceri din Italia sunt născuți în România, dintre 30.426 activează în construcții. În ultimii ani, antreprenoriatul românesc și-a găsit o nouă limfă vitală datorită deschiderii progresive către noi domenii de activitate, impulsionată de rolul tot mai activ al femeilor românce.
În 2020, valoarea adăugată generată de lucrătorii străini în Italia s-a ridicat la 146,7 miliarde de euro, adică 9,5% din PIB, iar ținând cont că românii din Italia reprezintă acum 20,8% din prezența străină, rezultă că aceștia contribuie cu cel puțin 2% din PIB-ul italian în fiecare an.
Criza pandemică (cu diferitele restricții, închiderea temporară a frontierelor, carantinele și activarea certificatelor verzi), a însemnat o lovitură grea pentru muncitorii sezonieri români și a produs o înrăutățire a condițiilor de muncă și a posibilităților economice ale rezidenților permanenți, favorizând la scurt timp un val temporar de repatrieri, a cărui sustenabilitate va fi evaluată în anii următori.
Așa cum reiese din sondajul nostru online, în ciuda faptului că a suferit episoade sporadice de discriminare, majoritatea comunității de români se simte integrată și pe deplin acceptată în societatea italiană; legăturile create de-a lungul timpului au făcut ca Italia să devină pentru ei aproape o a doua casă, sentiment care este evident mai ales în rândul tinerilor, care, de multe ori, au dificultate în a se defini în întregime și în mod exclusiv români sau italieni. Complexitatea identitară a celor care fac parte din doua generație, sentimentul de a fi „jumătate-jumătate” prin hrănirea și deschiderea către două rădăcini socio-culturale, reprezintă o valoare adăugată în societatea globalizată de astăzi, în care viitorul lor cu greu se va limita într-un orizont îngust ca cel delimitat de Italia şi România.
În cele din urmă, întrebați despre percepția propriei identități, majoritatea românilor intervievați au declarat că se simt mai degrabă „cetățeni europeni” (figura 2). Probabilitatea de a se declara “europeni”, mai degrabă decât „imigrant român” sau „român stabilit temporar în Italia” sau „(viitor) cetățean italian”, crește direct proporțional cu nivelul de studii și cu timpul petrecut în Peninsulă.
