Text de Ciprian Apetrei, publicat în Adevărul 24/06/2017
Era singurul zeu celibatar din Olimp. Un călător fără odihnă, curios de toate cele care sunt pe pământ şi în ceruri. Într-o noapte de început de vară s-a oprit lângă un foc. Pe un vârf de deal, se vedea de departe, părând că vrea să ajungă până la cer.
- Este atât de cald, de ce ai aprins acest foc mare, şi cum de stai lângă el în cojoc?
- Nu mă ispiti să răspund. Mergi în legea ta şi nu privi în focul meu. Este noaptea izbăvirii pentru mine, dar pentru tine nu este nimic bun aici.
- Sunt zeul gândurilor bune, nu mă poţi speria. Nu se va întâmpla nimic rău în această noapte.
- De puterea focului izvorât din din inimă îngheţată de voinic nimeni nu scapă. Este dinaintea zeilor ca tine şi va rămâne după zeii care vor veni după tine, oricare vor fi aceia.
Zeul nu îl mai asculta. Privea în foc şi în suflet i se ridica o muzică teribilă. Tobe puternice şi fluiere vesele îşi creşteau ritmul, urcând în capul său şi apoi inconjurând-ul ca o aură. Împreună cu lumina focului, îi desenaseră o poartă în faţa ochilor.
- Să nu uiţi că, dacă nu ştii unde mergi, vei ajunge unde nu vrei, se auzi glasul obosit al voinicului. Vorbea doar pentru el, sfârşitul poveştii sale era atât de aproape. Obosit de drum, ar fi luat-o totuşi de la capăt. Oricând. Dar această călătorie nu se poate face de două ori. Căci nu este decât o singură lege.
În pragul uşii, acum deschisă larg, îi zâmbea o nălucă. Frumoasă dincolo de orice înţeles al vorbelor. Mai frumoasă decât orice văzuse vreodată.
- Am călătorit de-a lungul şi de-a latul timpului, am privit în toate lucrurile frumoase şi le-am căutat esenţa. Am rugat pe cel mai mare filosof să pună pe hârtie arhetipul ei, să rămână ca Idee abstractă. I-am privit toate determinările şi nu m-am săturat. Frumuseţea am pus-o în toate gândurile bune pe care le-am sădit în minţile oamenilor şi ale zeilor. Dar pe tine nu te-am văzut.
- Nici acum nu mă vezi. Astăzi se deschid alte ceruri decât acelea pe care pe care le cunoşti tu.
Frumuseţea îşi cere tributul de iubire. Dacă îl accepţi, îţi voi arăta şi pământurile pe care nu le ştie nici un zeu.
Se uită la ea înmărmurit. Dragostea îi îngheţase inima şi îi răcise privirea. Acum o vedea bine. O nălucă, într-adevăr. O materializare a conceptului din mintea sa. Păşi prin foc şi o prinse de mână.
- Spune-mi cine eşti şi voi rămâne aici să te iubesc. Voi da lumile mele cereşti şi pământeşti pentru promisiunea dragostei tale.
- Sunt cea mai frumoasă dintre zânele de Sânziene. Tu poţi lăsa lumile tale, poate. Eu nu îţi cer asta. Dar aici, în lumea mea, vei fi doar musafir. Dragostea mea nu se dăruie şi nu se consumă. Ca un izvor rece care apare în deşert şi îl preface în oază pentru un călător obosit. Un moment de odihnă. Dar fiecare merge singur pe nisipul de pe drumul său.
- Aşa să fie, dacă acesta este preţul iubirii tale.
Dincolo de poartă, zeul şi zâna s-au iubit într-o joacă pe care cuvintele nu o pot surprinde. Vorbele şi gândurile lor se împleteau în cununi de aur, îmbrăţişările lor năşteau cântece şi poezii. În fiecare zi găseau o limbă nouă în care să îşi povestească fericirea.
Călătoreau necontenit, fără să se desprindă unul de celălalt. Se completau, se încântau fiecare de prezenţa celuilalt şi se bucurau de orice gând şi vorbă frumoasă.
Timpul părea o pânză de borangic care se oferea să le ţeasă visele.
Dar o asemea fericire nu este cu putinţă să o păstrezi. Într-o seară plăcută şi caldă, aşa cum erau toate nopţile de când se cunoaşteau, zâna s-a oprit brusc din zbor.
- Zeul meu iubit, de acum aripile mele nu te vor mai mângâia. Iar gândurile tale bune vor avea mereu o umbră palidă şi tristă. Iar prietenul tău, filosoful, va scrie despre un cuvânt nou, nostalgie. Şi va povesti că nu putem găsi fericirea pentru ca o căutam înaintea noastă, pe când ea ne precede. Sufletul nostru tânjeşte mereu după un tărâm fericit, unde a contemplat ideile pure. Apoi în aproximaţiile lor imperfecte şi neghioabe din lume, ne vom hrăni cu pâine amară pofta de cunoaştere, fără să o potolim. Astfel de vorbe frumoase şi triste va pune pe hârtie, căci asta vei lua cu tine de aici. Iar gândurile tale vor veni mereu în acest loc, dansând nebune în jurul acestui deal, dar fără să mai deschidă porţile cerului iubirii. Căci nu este decât o singură lege.
Amar a fost sufletul zeului când a recunoscut colina. Strigătul său de durere a zguduit cerurile şi pământurile pe care le cutreierase când era singur. Trecuse un an şi acum înţelegea legea pe care o acceptase fără să o cunoască. Lacrimile sale îi cădeau pe inima îngheţată şi o topeau. Focul care fusese ascuns acolo i se aşternea la picioare şi se ridica văzând cu ochii. La lumina lui vedea cum se se transformă poarta în ceaţă fierbinte, iar ochii săi lipsiţi de gheaţă o vedeau tot mai slab. Îi era frig şi era obosit. Ridică de jos un cojoc care îl aştepta.
- Voinicule care mi-ai spus să nu privesc în focul tău, iţi mulţumesc pentru sfat. Dar am făcut bine să nu îl urmez. Chiar dacă inima îmi va fi mereu amestec de foc şi gheaţă, iar prin mine vor intra în lume gândurile cu înveliş vesel şi cu miez amar. Contemplarea iubirii merită orice efort. Doar să nu uit, căci atât de obosit nu am fost niciodată. Iar la focul meu nu aş chema pe nimeni, dar nici nu aş spune nimănui să plece.
Căci fiecare merge singur pe nisipul de pe drumul său, pentru că zâne care să se facă popas răcoros în faţa noastră sunt prea puţine ca să le putem păstra. Iar bucuria timpului furat de la ele ne va rămâne ascuns printre gânduri, iar noi ne vom ascunde nostalgia în oameni sau în zei, prin ceruri sau pe pământuri.
