Povești călătoare: Plecarea și „reîntoarcerea"
Angela Bratsou
Pentru mine, a traduce este o bucurie și o binecuvântare. Fiecare nouă carte reprezintă o nouă călătorie în culturi. Această bucurie încerc să o împărtășesc cu publicul cititor din limba în care traduc. Din acest proces, la nivel personal, devin un traducător, dar și un om, mai bun, pentru că traduc pentru frumuseţea pe care o găsesc în textele literare, pentru jocul cu idei și de cuvinte, pentru exerciţiul de care am nevoie pentru a transforma totul în lectură, căutare și învăţare.
Ca traducătoare, mă consider înainte de toate o cititoare profesionistă care are drept scop să redea cât mai exact nu numai sensul celor spuse de autor, ci chiar și cuvintele și cultura care îl face să fie acela care este: sunt, cu alte cuvinte, nu atât o cibliste, cum ar spune Ladmiral, cât o sourcière. Dar, pentru că nu uit nici o secundă că fiecare text are, ca și omul, o muzicalitate proprie, voi urmări cât se poate de atent ca această latură ideală a textelor mele să o redau și în limba lor cea nouă. Acest ultim principiu îl datorez unuia dintre nenumăratele decaloage de sfaturi primite de la un vechi ”prieten al artiștilor și al muzelor”, originar din Sulina, care, din bunătatea inimii sale, m-a convins că aș reuși, poate, atunci când, la un moment dat, mă voi maturiza, să declar că sunt o "traducătoare".”
Gândul la viața mea de migrant îmi readuce în memoria afectivă șirul miracolelor christice. Pericopa din Evanghelia după Luca (7: 11-16) vorbește despre un caz aparte: o readucere la viață, o înviere. Prima, dintr-un șir de învieri, al cărui număr rămâne neprecizat. Căci, ce altceva, dacă nu o reînviere, este, pentru un om obligat să plece în lume, „reîntoarcerea” la locurile de baștină, regăsirea lor !?
În anii plecării mele definitive din țară această reîntoarcere era destul de grea, dacă nu imposibilă, de unde și sentimentul acut de dezrădăcinare pe care noi, cei ce am trecut prin această experiență, îl mai purtăm încă adânc în suflet. Tămăduiam această rană cu lupta pentru integrare, pentru a deveni cât mai invizibili... Sunt convinsă că epoca și modul de migrare influiențează și reacția fiecărui migrant în parte, în mod diferit: într-un mod violent, brutal, definitiv, au părăsit România în epoca celor 50 de ani de comunism cei ce au îndrăznit să o facă; dar cordonul ombilical a rămas acolo, netăiat, dorul și regretul pierderii suferite, bine îngropat sub un zâmbet melancolic. Cei plecați ulterior, când România nu era încă membră a Uniunii Europene, au plecat tot fără voia lor, mânați de nevoia de a-și sprijini familiile, lucru pe care nu îl puteau face rămânând în siguranța căminului propriu. Și, din câte știu, au făcut-o trecând prin multe primejdii, întâi pe drumul parcurs de cele mai multe ori pe jos, și ulterior, odată ajunși la destinație, urmăriți de poliție, de interlopi, uneori chiar de cei din propria nație. Și acești migranți vor tânji necontenit după patria mamă, dar nu vor dori integrarea, ei vor vrea să se reîntoarcă acasă în momentul atingerii scopului propus. Există, în fine, valul ultim de migrări ale românilor: cei plecați provizoriu inițial, pentru a studia, sau a câștiga ceva bani pentru familie. Provizorat prelungit și tot prelungit de cei mai mulți, pentru a nu fi numit plecare definitivă. Această autoiluzie de provizorat i-a apărat de suferința dezrădăcinării, dar nici nu le-a dat motivația integrării în mediul nou. Ei sunt cei care trăiesc, de regulă, în grupuri compacte, păstrându-și obiceiurile de acasă care le convin, dar și, pe măsură ce trec anii, adoptând obiceiuri noi, tot după bunul plac, nu pentru integrare.
A-ți povesti viața este un act pe care eu îl fac acum cu seninătate și cu mare interes pentru spectacolul lumii. Mă interesează tot ce se petrece în jur dar știu că lucrurile vor continua să existe și după mine. Întotdeauna am socotit viața ca pe o călătorie și un rezultat al întâlnirilor cu diverși oameni, dar și al propriilor hotărâri luate în legătură cu aceștia. Unii (foarte puțini) vor rămâne o componentă permanentă a vieții mele; alții (cei mai mulți), au plecat din viața mea, dar întâlnirea cu fiecare dintre ei desigur că m-a marcat. Mai ales aceștia din urmă mi-au dat motivația necesară pentru autodepășire, pentru că ai nevoie de limite ca să te poți desăvârși. Suntem, deci, un puzzle de oameni și fapte, de istorii adevărate și de răstălmăciri. Știu, "istoria o fac învingătorii", dar uneori, peste timp, adevărul tot apare la suprafață. Avem datoria morală de a spune adevărul de cât mai multe ori se poate. Nu pentru noi, ci pentru cei ce vor veni și cărora multe din cele ce noi facem și spunem li se vor părea de neexplicat... Încerc să fiu corectă, ceea ce nu este comod, nu creează prietenii, dar, până la urmă nu asta contează ci fărâma de adevăr lăsată în urmă. Într-un volum colectiv de studii sociologice despre vestita diaspora, mi-am dat obolul și eu, cu partea mea de adevăr.
„Nu mai aveți ce căuta în România!” Aceste cuvinte stropșite pe nerăsuflate, neprovocate și pe neașteptate, odată cu înapoierea pașapoartelor, mi s-au înfipt în creier și, deși era luna lui cuptor, am simțit cum intră în mine o iarnă lungă de câțiva ani. Chipul celui care mi le-a aruncat în față nu există în amintirea mea, sistemul de autoapărare mi l-a șters, pentru ca să nu îi dau mai multă importanță decât merită. Nu știu de ce omul acela –nici nu știu dacă era polițist de frontieră, grănicer pe atunci, vameș sau alt funcționar– a simțit nevoia unei răutăți gratuite, după ce timp de mai multe ore ne scoseseră tot, absolut tot, din mașină, desfăcuseră portbagajul și noi, doi tineri triști și un copil, așteptam în plin soare și în picioare, ca ei să termine. Eram copleșiți de despărțirea de părinți, bunici și prieteni, o tristețe adânc îngropată în suflet, pentru a nu-i arăta și celuilalt suferința. Pentru a da celorlalți curaj.
Cum spuneam, eu aveam sufletul îmbrăcat într-o iarnă, ca într-o hibernare. Asta însă –nu o știam pe atunci–, era o perioadă de germinare, de renaștere. O perioadă de iertare, de vindecare a rănilor și de creare de noi amintiri. Dar tot am avut puterea să reacționez din instinct: „Ba, vom reveni curând! Cât de curând va fi posibil!”...
Plecam legal, prin repatrierea soțului. Plecam împotriva dorinței proprii, dar conștientă că așa este corect față de el și de copil. În ciuda patriotismului meu, trebuia să le dau o șansă să trăiască normal. Începuseră lipsurile mari, frigul, cenușiul absolut. Fuseserăm educați amândoi, dar și copilul nostru, să fim cinstiți, să nu luăm ce nu este al nostru, în ciuda a ceea ce vedeam în jurul nostru. Ca atare, supraviețuiam de la o zi cu alta cu salariile noastre miniscule și cu ceea ce aduceam din vacanțele petrecute în Grecia. Dar era greu și știam că nu mai puteam să o ținem așa.
O etapă a vieții mele a fost, deci, stabilirea în Grecia în anii de dinaintea căderii regimului lui Ceaușescu: o foarte grea și forțată rupere de rădăcinile de acasă, pentru că a fost ceva impus și dureros. Țara pe care am părăsit-o și care era și mai este încă prezentă în fiecare clipă în mintea mea, a devenit o obsesie, iar existența mea – una dublă, trăind în paralel în două țări. Tot ce puteam face era să revin de câte ori era posibil în țara originilor mele, pentru a căpăta puteri. M-am sacrificat atunci pentru binele alor mei, știind că eu voi pierde cel mai mult, dacă nu chiar sinele propriu. Privind acum retrospectiv, știu că a meritat: doar dintr-o durere atât de mare și de la distanță, am putut păstra nealterată în suflet dragostea pentru patria mea. Am plecat, deci, dintr-un Ploiești cenușiu, dar anii care au urmat i-au înfrumusețat și colorat atractiv și bogat amintirea.
Șocul instalării într-un spațiu cultural diferit a fost cumva atenuat de faptul că, pur și simplu, am făcut în realitate o mutare dintr-un oraș în altul, e drept, la mare depărtare între ele, cu aproape tot ceea ce aveam și ce ne era familiar. În scurt timp ne-am dat seama și singuri că unele dintre bunurile noastre aduse cu atâtea sacrificii erau necorespunzătoare, așa că trebuiau înlocuite. Treptat, destul de repede, doar cărțile, albumele de fotografii și unele obiecte de artă au mai rămas să ne aducă aminte de trecut. Restul au fost duse la țară, sau au fost dăruite unor prieteni, ori unor cunoscuți.
Diplomele de studii românești, atestările noastre profesionale, aduse cu mare grijă și speranță într-o lume necunoscută, au jucat, cred, un rol special. Au fost o dovadă a capacității, recunoscută destul de ușor, dar și un sprijin moral în calea nedreptăților vieții și unul practic în integrarea în societatea greacă.
Obiectele, în general, le socotesc niște unelte necesare, dar nu de neînlocuit. Nu cred să existe, cel puțin nu-mi amintesc, de un obiect pierdut pe care să-l regret așa cum regret oamenii plecați din diverse motive din viața mea. Am dăruit, chiar obiecte prețioase, dar tot nu regret. Chiar și cărțile dragi − împrumutate și neînapoiate − nu sunt un regret prea mare: o carte necitită, rămasă neatinsă într-o bibliotecă, parcă nici nu există. Și dacă aceste cărți sunt, ca și mine, niște călătoare, sigur au făcut picioare și de la noul proprietar, pentru a se lăsa citite... ( Dacia Literară- 2016)
Dorul se putea umple constructiv doar prin implicare, sau cel puțin așa am considerat eu. Ca atare am fost mereu alături de asociațiile românești apărute în Grecia și am oferit întotdeauna ajutorul solicitat de acestea; atât cât am știut și putut eu și cu multă dragoste și respect.
Am o experiență practică în domeniul traducerilor de peste 30 de ani, dar prima carte tradusă și semnată cu numele meu a apărut abia în 2010. Am să spun și că munca în traduceri a început dintr-o nevoie personală și devenită apoi o plăcere.
Nu sunt absolvent de filologie, a fost o surpriză –începând cu profesorii mei– că nu am urmat acest drum. Pe vremurile acelea, dar și la vârsta mea de atunci, plină de incertitudini, alegerea drumului profesional era hotărâtă mai mult de alții. Uneori, cu rezultate foarte bune, alteori nu. În cazul meu, acum, retrospectiv privind, pot spune că deși studiile făcute erau cu mult departe de ceea ce visam eu personal, ele au fost totuși cele care mi-au dat ca finanțist, „pâinea cea de toate zilele” și liniștea necesară pentru a face în paralel și fără limitări economice, ceea ce doream: să traduc.
În decursul îndelungatei mele activități de intermediar cultural atestat, am tradus și scenarii pentru filme și teatru, am tradus și subtitrat filme, dar și albume de artă, lucrări de istoria artei, arhitectură bisericească, iconografie, programe de expoziții (de pictură, de carte, etc). Dar am tradus și acte, bilanțuri contabile (foarte bine plătite!), ba am făcut și interpretariat. Toate aceste activități sunt doar complementare celei de traducător literar, cer alte abilități (deși, da, experiența lor ajută un traducător literar). De aceea le și amintesc separat în CVul meu profesional.
Deci, eu sunt un traducător literar practician și bazele teoretice le-am căpătat prin studii făcute ulterior (inclusiv urmărind cursuri ale fundației Petru Hari a Academiei din Atena, ateliere pentru traducători literari cum ar fi minunatul FILIT, cursuri la Institutul Eleno-American din Atena, de unde am și luat cu titlul de excelență Certificatul de cunoaștere a limbii elene, dat de Ministerul Elen al Învățământului, etc).
Inițial, lipsa „diplomei de filolog” și eventual a unui titlu academic aferent, mi-au creat multă nesiguranță. Timpul, studiul personal și munca mi-au dovedit că singurul lucru care trebuia să mă preocupe, era calitatea traducerilor mele, care îmi dau, sau nu, certificarea. Ca să spun adevărul, nu mă prea recomand traducător literar, ci drept un cititor profesionist. Ce vreau să spun cu asta? Că, pentru a căpăta un vocabular bogat, diversificat și plastic în ambele limbi, am citit biblioteci întregi, desigur tot în ambele limbi.
Referindu-mă la mine personal, pot spune că venirea în Grecia nu a fost una ușoară, așa cum probabil că dă de înțeles zâmbetul meu aproape permanent. Dar am învățat să mă bucur de ceea ce fac și să privesc cu speranță în viitor, iar în trecut cu recunoștință. Viața mi-a dat ocazia să aleg și am ales munca cinstită și intensă, dar să și dăruiesc celor din jur câtă bucurie pot eu.
Spun asta pentru că rămasă acasă probabil, aș fi fost un economist foarte bun și un cititor și mai bun. Venind în Grecia, ca migrant, a trebuit să mă ocup și de traduceri, în primul rând pentru mine însămi. Viața a venit apoi iar cu niște oferte, pe care nu le-am pierdut, cu traduceri și interpretariat într-un domeniu inițial legat de istoria artei și de arta bisericească. Treptat, aria traducerilor făcute s-a mărit, prin mijlocirea colaborării intense cu un birou mare de traduceri al cărui colaborator permanent am devenit. Făceam aceste traduceri noaptea, din pură plăcere a luptei și jocului cu cuvintele și cu sensurile; oficial, profesia mea continua să fie legată de finanțe, contabilitate și asigurări. Și, binenînțeles, continuam să citesc enorm, în toate limbile cunoscute. Nici o clipă nu m-am gândit că va veni un moment când voi semna cu propriul nume o traducere literară: îmi lipsea curajul. Caracteristic mie, am devenit foarte curajoasă pentru a ajuta pe alții și așa a venit prima semnătură proprie pe o carte tradusă. Iar de atunci, nimic nu a mai putut să mă mai oprească... Pentru că, de fapt, tot pentru alții fac ceea ce fac, creez punți între două culturi așa zis de nișă, dar care pentru mine sunt cele mai mari limbi din lume.
Mă consider binecuvântată și un om devenit mai bogat: am prieteni în ambele țări, o țară de origine și una de adopție și, la fel, două culturi foarte bogate.
La început mi-au lipsit prietenii mei români; până mi-am făcut prieteni noi, greci. Drumurile dese în țară, internetul și poșta ne țin însă în legătură cu cei vechi, așa că sigur am câștigat până la urmă, nu am pierdut de loc. Desigur, teoretic, îmi lipseau mititeii, borșul, smântâna, laptele bătut, cozonacul, cărțile noi. De ce teoretic? Pentru că am făcut călătorii foarte dese în țară, de turism sau de lucru, din care mă întorceam cu poftele împlinite și cu geamantane întregi burdușite cu cărți. A venit rapid și epoca dirijată de farfuriile de satelit, email, skype și facebook - deci suntem la curent cu tot ce se întâmplă în țară - iar eu descopăr că deși acum în Atena există magazine cu produse românești, prefer să le consum la sursă. Ce îmi lipsește? Ceea ce a lipsit și va lipsi întotdeauna unui expatriat: când sunt în Atena îmi lipsește acasa din România și când sunt acolo, nu știu de ce, mi-e tare dor de acasa din Atena...
Vreau să spun că acum, după atâția ani, aparțin ambelor lumi. Mobilitatea aceasta a mea, apartenența culturală multiplă, este ilustrată cel mai bine de bibliotecile mele, în care foarte pașnic și armonios își împart rafturile cărți în mai multe limbi. Le răsfoim cu egală plăcere și ne ajută încă să estompăm doruri nelămurite. Și albumele de fotografii își au rolul lor: împăciuitori stau alături de înaintași greci vajnici și mustăcioși și de frumuseți elene, ochii albaștri și pletele blonde ale neamului meu... (Dacia Literară- 2016)
Ce am vrut să spun în toate cele de mai sus? Că, oricâte greutăți aș fi întâmpinat, pentru mine faptul că sunt un expad în Grecia a fost și este până la urmă, un lucru bun. Și că, de fapt, nu am plecat niciodată definitiv din țara mea. Am cărat mereu cu mine, în mine, România.
Angela Bratsou este traducătoare literară de prestigiu, cu o activitate recunoscută atât în România, cât și în Grecia. Absolventă a Facultății de Finanțe-Contabilitate din cadrul ASE București, cu diplomă recunoscută oficial în Grecia de către DIKATSA, și certificată în cunoașterea limbii neoelene la nivel de excelență, S-a remarcat prin contribuții valoroase în promovarea culturii grecești și românești. Este membră activă a unor importante organizații literare din ambele țări, precum Uniunea Scriitorilor din România – Filiala de Traduceri Literare (FITRALIT), Societatea Elenă a Traducătorilor Literari, ARTLIT, PEN Greece și Eurodram. Traducerile sale din Nikos Themelis și Mateiu Caragiale au fost distinse cu premii prestigioase, printre care Premiul Special FITRALIT pentru întreaga activitate (2024) și Premiul Festivalului Internațional de Poezie din Patras pentru promovarea culturii elene. De-a lungul carierei, a beneficiat de granturi importante de la Institutul Cultural Român, Fundația Elenă pentru Cultură și programul FILIT-Iași. Angela Bratsou este, de asemenea, mediator intercultural și colaboratoare permanentă a biroului de traduceri Euresis.
--------------------------------------------------------------------------
Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.